Am început armata în comunism și am terminat-o în neocomunism: septembrie 1989-martie 1990. Terist amenințat de teroriștii invizibili din decembrie, student în Politehnică am avut parte și de reducerea stagiului militar făcută de proaspătul CFSN plin cu analfabeții cu ”preocupări intelectuale” din cartierul Primăverii. Era atunci poate prima lor mită electorală când sperau că soldații vor vota într-un număr mare cu ei ceea ce s-a și întâmplat . Am votat în mai 1990 cu Radu Câmpeanu după un stagiu militar relaxat de numai 6 luni cu înviorarea de la 5 dimineața făcută pe muzică rock și cu TIR-urile cu ajutoare venite din Germania și Olanda în care doar ambalajul superb al biscuiților te făcea să-ți dorești să fugi afară. Un respect imens al ofițerilor de atunci în fața unor studenți care nu interacționau niciodată cu țăranii trupeților care în bancurile bine-cunoscute le dădeau soldaților carnete de conducere pe sub paturi.
Unul dintre colegi se numea Ceaușescu și am aflat asta în prima seară într-o sală de clasă în care ne condusese un ofițer așezat la o catedră deasupra căreia era agățat tabloul imens al șefului Clanului Cizmarilor din Scornicești. Și acum spuneți-mi numele voastre, a zis ofițerul ca un prim ordin dat scurt unor recruți după care s-au auzit câteva voci șoptind timide: Popescu, Ionescu, Dumitrescu și alții. Atunci de undeva din spate s-a ridicat un băiat și a spus: Mă numesc Ceaușescu! Mă așteptam ca ofițerul să salute în poziție de drepți, să cânte imnul sau să înceapă să scandeze, aplaudând, o lozincă de la congresele comuniștilor: stima noastră și mândria, Ceaușescu România. Apevistul ăla a rămas însă foarte calm și a răspuns cu un deget ridicat deasupra capului: ești rudă cu...tabloul? Nu, nu, eu sunt din...alt județ, a zis ușor speriat Ceaușescu.Discuția a continuat într-un stil și mai dur. ”Să știi! Chiar dacă ești rudă cu el pentru mine nu contează. Tu aici ești un simplu soldat. Ai înțeles?” Ofițerul ori era nebun, ori voia să ne impresioneze ori aflase ascultând Europa Liberă că regimurile comuniste au început să cadă în jocul lor de domino în care din păcate România era ultima piesă.
”Simplul soldat” nu se numea doar Ceaușescu ci și Nicușor Ceaușescu și nu doar Nicușor Ceaușescu ci și Robert Nicușor Ceaușescu. Un prenume mai ”american” și unul neaoș românesc al unui posibil viitor conducător al României. Părinții colegului meu de pluton își botezaseră fiul jucând parcă la două capete ale politicii dar și în numele prieteniei româno-americane din jurul anului 1970: dacă vin americanii o să-i spunem Robert, dacă înving comuniștii în războiul rece toată lumea o să-l strige Nicușor.
Robert Nicușor Ceaușescu care striga pe un stadion la un microfon trecut din mână-n mână în ziua jurământului ”Mă numesc Ceaușescu și jur să-mi apăr patria cu prețul vieții!”. Robert Nicușor Ceaușescu care asculta și executa comanda ”salt înainte culcat” prin ianuarie 1990, comandă dată cu o plăcere nebună de cine știe ce gradat frustrat că nu fusese avansat în anii comunismului. În 22 decembrie 1989 când ecranul televizorului era plin cu machedonii care behăiseră recitări din Nichita și Eminescu, cu dizidenți foști uteciști de vază în organizația de bază , cu regizori ai filmelor cu ilegaliști comuniști făcute în stil american și când toți strigau ”Ceaușescu a fugit” noi în sala cu televizor a unității urlam”Ceaușescu e aici!L-am prins!”
Robert Nicușor Ceaușescu chiar a fost un om ”din alt județ”. Un tânăr nemaipomenit de sociabil și pus mereu pe glume, rocker înrăit și total nebătăios, un soi de boem plăpând și inteligent peste care flutura prea largă uniforma de soldat și arma se legăna prea grea ajungând până-n pământ. Robert Nicușor Ceaușescu a coborât în martie 90 dintr-un tren plin cu tineri întorși acasă spunând sau poate chiar promițând c-o să-și schimbe numele.. Robert un om iubit de toată lumea dispărea cu tot cu valiza lui prea grea după clădirea unei gări de provincie pe o stradă cu tutungerii și ziare printre două rânduri de borduri proaspăt vopsite în alb.
