-NARCOSINGURĂTATE- VITRINE ȘI PIETRE

NARCOSINGURĂTATE-VITRINE ŞI PIETRE-2015-POEZIE 2011, 2012, 2015- EDITURA BRUMAR












Despre mine

29 decembrie 1970 Videle. Liceul de matematică-fizică Alexandru Ioan Cuza din Alexandria şi o facultate de litere în Bucureşti.Am mai trecut prin Institutul Politehnic Bucureşti şi (doar un an), Facultatea de Educaţie fizică şi sport Universitatea Ecologică.

marți, august 09, 2016

Nicolae Labiş- Hoarda de Aur la Bucureşti

"Era un tânăr scund cu trăsături mongoloide" aşa  a fost descris Nicolae Labiş, văzut de un scriitor în anii '50 în holul facultăţii de litere din Bucureşti. Labiş a fost unul dintre marii străini ai poeziei româneşti după Eminescu şi Nichita Stănescu, un scriitor născut într-un loc în care asiaticii au venit cu mult timp în urmă. Poezia lui bătăioasă  într-un fel neromânesc îţi sare imediat în ochi,citită şi recitită în marea de poezie românească moale sau plină de ironii de pamfletar. "Eu sunt din altă lume decât voi" pare un vers  pe care nici măcar Labiş nu l-a înţeles atunci când l-a scris.
  Nicolae  Labiş a scris ca un  şef de hoardă asiatică, o poezie dezlănţuită uneori, cu mult "sânge" şi  cu ambiţia de a cuprinde lumea, o poezie a temelor mari ocolite mai mereu de sufletul mic şi provincial  al poeziei româneşti. Ideea de luptă s-ar părea că l-a urmărit încă din copilărie atunci când  publica prima poezie "Fii dârz şi luptă, Nicolae". Un poet justiţiar a fost  Labiş, autor de poezie politică imitată de atâţia alţii de după el şi  care a mai avut şi norocul sau nenorocul să trăiască  în vremuri făcute pentru temperamentul lui "conflictual". Îl văd în fotografii şi înţeleg ce fel de om era: un tânăr "mic şi rău", un om cu care nu trebuie să  glumeşti prea mult, un poet precoce care  înţelegea  şi ridicolul poeziei câteodată  prea "luptătoare:"iertat să fie cel ce la mânie/mi-a împlântat cuţitul pân-la os/ dar neuitat şi neiertat să fie/ cel care-a râs de gându-mi bătăios". "Tropotul lung şi mereu al galopului meu" (versul lui care descrie cel mai bine o parte a operei sale)  s-a încheiat la vârsta la care el începea să se maturizeze. Poezia melodioasă scrisă cu o mână nemaipomenit de exersată era înlocuită cu versul alb şi maturizarea părea că are loc şi în omul politic  Labiş nu doar în scriitor. Asiatic cu vocaţie de lider, secretar UTC sau UTM al scriitorilor (dacă îmi aduc bine aminte), el era un om prea inteligent ca să poată să fie comunist până la capăt. "Labiş râde" erau cuvintele câte unui tovarăş mai în vârstă, raportate altuia cu o funcţie mai înaltă. Labiş râdea probabil în şedinţele de partid pline de discursuri ţinute în româna lemnoasă a activiştilor. "Lupta cu inerţia" ar fi putut să fie chiar lupta cu sistemul, un început al trezirii, o critică făcută mai pe ocolite comunismului, care mai târziu s-ar fi transformat în altceva, poate chiar într-o dizidenţă violentă aşa cum literatura română n-a mai avut niciodată.