-NARCOSINGURĂTATE- VITRINE ȘI PIETRE

NARCOSINGURĂTATE-VITRINE ŞI PIETRE-2015-POEZIE 2011, 2012, 2015- EDITURA BRUMAR












Despre mine

29 decembrie 1970 Videle. Liceul de matematică-fizică Alexandru Ioan Cuza din Alexandria şi o facultate de litere în Bucureşti.Am mai trecut prin Institutul Politehnic Bucureşti şi (doar un an), Facultatea de Educaţie fizică şi sport Universitatea Ecologică.

vineri, iulie 15, 2016

Cristian Popescu (1959-1995)- Cuvânt înainte (1988)




Cristian Popescu a fost un Nichita Stănescu  al anilor 90. Fără sânge rusesc, nebunia lui i-a dictat o poezie din altă lume care părea să-l ducă spre premiul Nobel. Poet genial într-un fel  "mic" şi românesc, Cristian Popescu ar trebui mereu comentat împreună cu Nichita Stănescu. Poet  al unei cuprinderi înguste a lumii, poet al unui singur oraş, Bucureşti şi al unui singur tramvai, tramvaiul 26, Cristian Popescu a fost, în afara poeziei, tot ce poate să fie mai diferit de Nichita Stănescu: nu a avut o armată de prieteni şi nici nu a dat multe interviuri. Poezia lor, nepolitică şi neangajată în niciun fel  are în comun  spatele întors lumii în rest diferenţa  e dată de moda poeziei biografiste a anilor 80-90.
  "Cuvânt înainte"  a apărut în 1988  şi a fost  cartea unui om obosit, aproape terminat la numai 28 de ani şi care deja îşi visa felul în care voia să fie îngropat, adică de  copiii care se joacă în Cişmigiu cu lopăţele în nisip. Cartea are şi o voce uşor de recunoscut nu doar poezii extraordinare. Vocea e  aproape mereu uşor  glumeaţă, "populară" blândă şi umilă, vocea unui Mitică bucureştean resemnat şi care pare în stare, fără să lase impresia că e fals şi să renunţe la umor şi ironie în poezia despre moartea tatălui, în versuri care îţi arată că poezia despre părinţi poate să fie şi altfel decât lacrimogenă sau făcută pentru cântece folk. Tramvaiul 26 care apare foarte des  în volum pare adus acolo de nevoia de a călători a unui om retras mai mereu între pereţii lui şi care  nu suporta mai mult de 4-5 feţe văzute în fiecare zi.
 Cristian Popescu era în drum spre Nobel sau măcar spre o nominalizare la el în anii 90, într-un Bucureşti cenuşiu şi ostil din care mulţi au plecat atunci când trebuia. El a fost îngropat  de lopata unui gropar adevărat, undeva la marginea oraşului, în Ghencea şi rămâne la marginea literaturii ca un scriitor cunoscut doar în lumea ei  mică. "Recuperatorii" de mari scriitori ar trebui să-l aducă în lumina reflectoarelor deşi poezia lui nu a avut nici timpul (după numai două cărţi) şi nici  intenţia de a avea un public prea numeros.