Statuia scriitorului Mihai Eminescu a căzut și ea după 1989. Rămâne din toată nebunia supraevaluării lui un om nemaipomenit de interesant într-un popor de multe ori cumplit de neinteresant și în rest poate singura etichetă corectă pusă de Tudor Vianu peste opera lui: nici poet nici filozof doar un muzician genial. Muzica e și ea străină, e limba română cu topica limbii germane, o legănare de vals berlinez, muzică de castel nordic visat de Eminescu prin mahalalele Moldovei sau în groapa strâmtă a Bucureștiului. S-a ridicat o altă statuie în schimb, una ”definitivă” a unui rus sucit, frumos și genial care a dărâmat în stil de tanc rusesc culmea legenda unui rutean ucrainean. În afară de detronarea sau detonarea unei false povești de succes Nichita a mai făcut un lucru despre care s-a vorbit mai puțin. El a schimbat sau poate chiar a ”luminat” imaginea omului genial întunecată prea mult de Eminescu poate tot sub influența unor lecturi germane. După Nichita Stănescu scriitorul genial nu mai e un Luceafăr nemuritor și rece, un însingurat căruia îi plângi de milă ci e poate un Cătălin un om total deschis spre oameni și spre viață, un ”viclean copil de casă”, soldat care spune glume ușoare femeilor, actor sociabil care recită la scenă deschisă și are nevoie zilnic de un public imens. Odată cu Nichita a murit și poezia din România care stătea în el. Era oricum târziu, lumea intelectualilor obosise și mahalaua stătea undeva la pândă gata să ocupe tot. A apărut până la urmă cartierul cu mâzgăleala lui semianalfabetă și care nu a avut în față un scriitor genial și fermecător care te-ar fi putut face să te simți mai puțin singur în România și în lume.
