Dacă Ienăchiţă Văcărescu lăsa în urmă un testament superb aflat poate şi astăzi în manualul de literatură română cum ar suna el sau măcar începutul lui în varianta Adrian Păunescu ? Poate aşa; "Urmaşilor mei Păuneşti/ las vouă moştenire şase case/ şi plata impozitelor lor". Multe case şi poate nu întâmplător multe cărţi a lăsat în urmă scriitorul. În tinereţe un poet ok, cu o mână puternică de scriitor dar fără geniul rusului Nichita şi mai târziu un folkist fără chitară tot ok, Păunescu te uimește prin alegerea făcută după înființarea Cenaclului; între poezia adevărată scrisă pentru bani puțini dar și pentru visul oricărui scriitor adică o nominalizare la un mare premiu literar și texte mai ușoare plătite mult mai bine și mai mult aplaudate prin stadioane, el alege a doua variantă. O viață de lux și un cenaclu care fără muzică nu ar fi însemnat prea mult adică ar fi fost acolo doar recitări de poezie care din păcate nu umplu niciun stadion din lume. Mai târziu după ce era să fie linșat în 89 poate chiar de foștii lui spectatori, Păunescu scapă cu obrajii și ochii umezi și renaște din propria cenușă scriind poate cea mai proastă parte a poeziei lui și cea mai proastă ultimă poezie de pe patul spitalului dacă ne gândim la cei mai cunoscuți poeți români. Labiș comparat după moarte cu un pescăruș, Marin Sorescu urcând la cer, din patul de spital pe o pânză de păianjen, te fac să te întrebi ce anume să alegi pentru Păunescu. A spus-o chiar el numind acel animal sacrificat în ziua de Crăciun. După multe bătălii, simțindu-se probabil și cu musca pe căciulă, inima poetului explodează parcă prea repede pentru cel care visa eroic dragostea pe tunuri. A fost înmormântat la fel ca Vadim Tudor, probabil cu pile la primărie, în apropiere de Eminescu. Poetul național stă în felul ăsta ca Isus între cei doi tâlhari în varianta post-comunistă.
