Trăind și scriind pe caii mari ai comunismului din anii 50, Labiș a murit sub niște cai și mai mari adică strivit de un tramvai. O viață nemaipomenită una trăită pe repede înainte ca în goana calului pe un drum scurt pe care alții nu-l fac într-o viață. E poate singurul scriitor cunoscut din România care a murit în luptă. Nici nu avea cum să moară altfel când prima lui poezie publicată se numea ”Fii dârz și luptă, Nicolae” și ultima carte ”Lupta cu inerția”. Asiatic bătăios, autor al celui mai frumos cântec de luptă din poezia românească, ”Noi, nu!”, mai mult herghelegiu mongol decât cioban mioritic, mai degrabă vorbind cu un cal la fel ca maghiarul Ady Endre, decât cu o oaie Labiș descălecase în București la începutul anilor 50. Copil furat de comunism (cum superb spunea cineva) și mai târziu adolescent tot mai apropiat datorită funcției de secretar UTM de analfabeții comunismului, Labiș le întoarce repede spatele. Tot ce a făcut și a scris el e altfel decât la oricare alt scriitor român: natura parcă din altă lume sau altă țară, dragostea pusă în poezie cu o căldură străină, lupta luată mereu în serios cu mâna parcă gata să scoată oricând cuțitul și bineînțeles caii pregătiți să plece foarte departe poate chiar la un război (atâtea drumuri am strâns ca într-un ghem/ tam-tam de copite în mine aspru sună). Caii mari și drumuri mari nu înseamnă neapărat și poezie mare. Poetului bătăios și fără umor i-a reușit mai rar poezia genială. Neserioșii, scriitorii mai relaxați ca Nichita Stănescu mai atenți și la alte drumuri în afară de cel al războiului, al gloriei și mai ales al politicii au lăsat în urmă, mergând la pas, tinerii rebeli și plini de elan. Lae, cum îi spuneau prietenii cu zeflemeaua lor caldă și mioritică, rămâne pentru mine un om mare și nobil aici într-o țară în care orice oaie visează că e un armăsar de rasă.
