-NARCOSINGURĂTATE- VITRINE ȘI PIETRE

NARCOSINGURĂTATE-VITRINE ŞI PIETRE-2015-POEZIE 2011, 2012, 2015- EDITURA BRUMAR












Despre mine

29 decembrie 1970 Videle. Liceul de matematică-fizică Alexandru Ioan Cuza din Alexandria şi o facultate de litere în Bucureşti.Am mai trecut prin Institutul Politehnic Bucureşti şi (doar un an), Facultatea de Educaţie fizică şi sport Universitatea Ecologică.

vineri, iunie 01, 2018

Celui care e original-traducere din J.W.von Goethe (1749-1832)

Îmi spune unul genial:
"Nu vin din nicio şcoală
De toţi maeştrii din trecut
Mă lepăd ca de-o boală"
El totuşi ţine de o şcoală:
"Prostia cea originală"

miercuri, mai 30, 2018

Pescarul-traducere din J. W.von Goethe



Uşor se mişcă apa
Spre un pescar la mal
În linişte priveşte
Un fir întins în val


El vede dintr-odată
Cum ape se despart
Şi-o fată îi apare
Din valuri ce s-au spart

Ea îi cânta aşa:
"De ce ne păcăleşti
Şi ne ridici spre moarte
Cu trucuri omeneşti?

Dacă ai şti a noastră
Odihnă din adâncuri
Ai coborî acum
Fără să stai pe gânduri

Chiar Soarele coboară
Chiar Luna cade-n mare
Şi îşi ridică faţa
Şi strălucesc mai tare

Nu vezi tu cerul umed
Nu-i simţi chemarea nouă
Faţa nu îţi scufunzi
Într-un ocean de rouă?"

Uşor de-un val pescarul
Piciorul şi-a lovit
Şi inima îi bate
Ca la un semn iubit

Ea îi cânta mereu
De Lună şi de Soare
L-a tras pe jumătate
El tot mai mult dispare

joi, mai 24, 2018

Lui Cupidon-traducere din J.W. von Goethe

Cum îmi spuneai copil viclean şi fără casă:
"Vreau numai două ore la tine să rămân"
Dar n-ai plecat atâtea nopţi şi zile
Şi-acum m-arunci în stradă de parc-ai fi stăpân!

M-ai alungat de unde trăiam în largul meu
Acum dorm pe pământ în nopţile de chin
Flăcări începi s-aprinzi pe vatra mea mereu
Şi lemnele de iarnă şi braţul meu puţin

Mi-ai rătăcit prin colţuri şi lucrurile-n casă
Le caut ca un orb şi-am devenit nebun
Trăiesc într-un vacarm dar tot mă tem copile
Că mâine ai să-mi spui "nu vreau să mai rămân"

marți, mai 22, 2018

Cântec de seară-traducere din J.W. von Goethe



Peste culmi de munţi
valuri de tăcere
vârfuri de copaci
fără adiere
cântecul de păsări
în păduri se stinge
neliniştea ta
şi tu vei învinge

duminică, aprilie 22, 2018

La capătul liniei (1982)-un film cu Mircea Albulescu


Tot ce a fost mare în istoria poporului român a fost străin. Polonezul Mircea Albulescu nu avea cum să aibă prea mulţi fani aici în Balcani unde doar marii comici, poate şi ei străni cu sânge grecesc sunt opriţi pe stradă ca să dea autografe. Privirea lui înecată în tristeţea şi ferocitatea Nordului merita să apară pe ecranele cinematografului chiar dacă el nu avea nicio replică în film. Unul dintre cele mai bune roluri ale lui a fost în "La capătul liniei" film făcut după un scenariu care fură aproape scenă cu scenă, mutând-o într-un decor de provincie românească, povestea din "The scarecrow" cu Al Pacino şi Gene Hackman, ultimul un Albulescu mai senin şi la fel de puternic. E ciudat să-l vezi pe Mircea Albulescu jucând un muncitor bătrân, un nea Crişan fost deţinut proaspăt eliberat când el era născut pentru roluri de aristocraţi scriitori care să apară la masa lor de scris, ţinând între degete o pipă şi având în spate biblioteca plină de cărţi. Chiar şi aşa prezenţa lui are o forţă imensă în fiecare scenă într-un film superb realizat în care cenuşiul lumii fabricilor comuniste e arătat poate mai bine decât în oricare alt film românesc. Astăzi după ce am văzut şi revăzut atâtea comedii cu mari actori puşi să joace roluri pline de un umor ieftin şi "popular"caut filme cu Mircea Albulescu. Din păcate cred că nu întâmplător puţine au fost postate pe internet.

miercuri, martie 28, 2018

Jocul - traducere din Charles Baudelaire




Stau pe fotolii vechi femeile trecute
Paiaţele vopsite cu ochiul criminal
Obscen chemând clienţii cu gesturile mute
În clinchet de cercei cu pietre şi metal

La mese verzi aruncă jetoane jucătorii
Cu feţe fără buze şi guri care n-au dinţi
Şi degete în febră se-agită căutând
Într-o poşetă goală sau printre sâni fierbinţi

Pe un tavan murdar un rând de candelabre
Lumina îşi aruncă şi jos sunt lămpi cu gaz
Şi totul se revarsă peste poeţi celebri
Veniţi ca să vâneze o clipă de extaz

Aşa-i tabloul sumbru dintr-un coşmar nocturn
Sub ochii minţii mele încet desfăşurat
Când undeva-ntr-un colţ retras şi taciturn
Invidiindu-i rece chiar eu m-am strecurat

Dorind să simt şi eu fiorul lor pervers
Funebra veselie a târfelor bătrâne
Negociind pe faţă şi fără vreun regret
Onoarea, frumuseţea şi tot ce le rămâne

Şi inima mea între invidie şi milă
Nu ştie ce s-aleagă văzându-le căderea
Spre care ei aleargă zilnic neobosiţi
Ca să-i prefere morţii doar iadul şi durerea

vineri, martie 16, 2018

Stephen Hawking (1942-2018) - mintea şi corpul


Nu ştiu prea multe despre Stephen Hawking şi mai ales nu ştiu dacă nu cumva lupta lui cu o boală cumplită nu l-a făcut mai special, mai "vizibil" în comparaţie cu alti mari savanţi ai lumii de azi şi de ieri. S-ar putea ca el să fi fost mai interesat să înţeleagă lumea şi nu să creeze una nouă la fel cum un critic literar încearcă să-ţi explice o poezie genială care odată publicată ţi-ar putea schimba viaţa. Oricum ar fi Stephen Hawking rămâne după mulţi ani prima vedetă a minţii, a inteligenţei care răzbate în lumea corpului de astăzi. Printre atâtea ştiri politice şi sportive, în "prime time" sau pe internet, într-o lume prea mondenă şi prea dezbrăcată, câteodată şi la minte, a apărut şi va străluci mereu o stea imensă cu un nume nou printre atâtea steluţe căzute în noroiul de care n-o să-şi mai aducă aminte nimeni. O victorie a minţii împotriva corpului, un nou Einstein care în loc să se plimbe liber pe o bicicletă, aşa cum îi plăcea savantului născut în Germania, a rămas ţintuit într-un cărucior cu rotile la fel ca o stea care nu-şi schimbă niciodată poziţia pe cer.

miercuri, martie 14, 2018

Noaptea- traducere din Charles Baudelaire


Iată cum vine noaptea la braţ cu infractorii
Cu paşi de lup, complice în orele Terorii
Şi-acoperiş e cerul ca peste un bordel
Când omul îşi trezeşte cumplita fiară-n el

O, noapte! scumpă noapte, atât de aşteptată
De braţe obosite ce n-au stat ziua toată
E noaptea care lasă câte o mângâiere
Peste acele minţi strivite de durere.
Savantului i-aduce odihna între tâmple
Pe muncitorii frânţi cu pacea ei îi umple.
Dar între timp în aer Răul şi-a pus la cale
Cu nebunia lui afaceri criminale
Şi a lovit în zbor pervazuri şi perdele
Şi a trecut prin vânt şi prin lumini de stele.
A explodat Desfrâul pe fiecare stradă
Precum un furnicar s-a desfăcut grămadă
Şi cum duşmanul tău te bate pe un umăr
El te invită-acum pe drumuri fără număr
Şi în oraş se-agită zbătându-se-n noroi
Cum ne devoră viermii tot ce avem în noi.
Bucătării la cină tot sună prin ferestre
Când teatrele recită şi se aud orchestre
La mese-n cazinouri de-acum până în zori
Stau târfele şi peştii şi lângă ei trişori
Şi hoţii fără milă cu sufletul de câine
Încep la ora asta şi ei să-şi intre-n pâine
Forţând ferestre, uşi, spărgând câte un scrin
Pentru câteva zile să simtă viaţa-n plin.

Tu să te-aduni în iadul dezlănţuit în seară
Şi surd rămâi, chemat de el mereu afară.
E ora când durerea în muribunzi învinge
Şi Noaptea ce-i sufocă destinele le stinge
Şi undeva-ntr-o groapă pe toate le adună
Suspină tot spitalul, ei nu vor fi-mpreună
Nu se vor bucura nicicând de-o masă caldă
Când focul dintr-un colţ în blânzi lumini te scaldă.

Şi cei mai mulţi căldura căminului n-o ştiu
Şi până azi niciunul dintre ei n-a fost viu!

duminică, martie 04, 2018

Vinul criminalului - traducere din Charles Baudelaire


Sunt liber , mi-am ucis nevasta!
Acum aş bea praf să mă fac
La ea mă întorsesem lefter
Ţipa şi n-aveam cum s-o-mpac

Sunt fericit de parcă-s rege
Ceru-i senin, aer curat
Aşa era şi-n ziua-n care
Ea mă ceruse de bărbat


Mă chinuie cumplită setea
Şi am nevoie ca s-o sting
De-atâta vin cât ar încape
În groapa-n care o împing

Chiar în fântână am împins-o
Şi peste ea am aruncat
Grămezi de pietre s-o strivească
Dar ochii ei nu i-am uitat

De dragul unor jurăminte
Ce ne-au legat când eram miri
Să ne-amintim de vremea-n care
Ne îmbătam doar cu iubiri

Eu i-am cerut un rendez-vous
Târziu pe-o stradă-ntunecată
Ea, fără minte, a venit
Noi toţi am fost nebuni odată

O! încă mai era frumoasă
Deşi cu tenul ofilit
Fiindcă o mai iubeam prea mult
I-am zis: e vremea de murit!

Să mă-nţeleagă n-ar putea
Beţivi cu creier de omidă
De ce făceam din vin un giulgiu
În fantezia mea morbidă

Aceşti alcoolici imbecili
Brute ca nişte drugi de fier
Nu au gustat nicicând iubirea
Care te duce pân-la cer

Cu ale ei vrăjitorii
Cortegii zilnic de-aşteptări
Otrăvuri în pahare, lacrimi
Zgomot de lanţuri şi chemări

Din nou sunt liber, singur, iată
La noapte iar voi fi beat mort
Şi am să cad din nou pe-o stradă
Fără de teamă sau efort

Şi am s-adorm ca maidanezii
Când o trăsură cu roţi grele
Pline de pietre şi noroi
Îmi va zdrobi oasele mele

Un cap de criminal să-mi rupă
Sau să mă frângă în alt loc
La Dumnezeu sau la Satana
Am să ajung ca să-mi bat joc

miercuri, februarie 14, 2018

Cântărețul- traducere din Johann Wolfgang von Goethe



Ce se aude-afară?
La poartă cine cântă?
Lăsați s-ajungă-n Sală 
Vocea ce mă încântă

Când Regele vorbea
Pajul cu un  bătrân
S-a și întors să cânte
Acum pentru stăpân

S-a aplecat bătrînul
Pe toți să îi salute
Ca sub un cer de stele
Cu nume neștiute

A început un cântec
În sala cea bogată
Și cavaleri și doamne
L-au și plăcut îndată

Și Regele un lanț 
De aur îi întinde
Bătrînul care cântă
Însă de gât nu-l prinde

Dă aurul mai bine
Acestor cavaleri
Să fie scutul lor
Mai tare decât ieri

Sau cancelarul Curții
Să ia bucata de-aur
Ca să primești în schimb
Un înmiit tezaur

Ca pasărea eu cânt
Ce-și face cuib pe ram
Și cântecul din piept
E plata ce o am

Îți cer numai atât
Un lucru mic, puțin
Din cupa ta de aur
Un singur strop de vin

S-a așezat bătrânul
Ce dulce-i pare vinul
În sala cea măreață
A fost plătit străinul

Rămâneți toți cu bine
Cu mine-n gând să fiți 
Și doar lui  Dumnezeu
Mereu să-i mulțumiți

miercuri, ianuarie 31, 2018

Pentru o inimă de aur-Johann Wolfgang von Goethe



Îți amintești bucuria ca un colier
pe care încă îl mai port la gât?
Îl foloseai ca să legi sufletele noastre?
Măreai cu el scurtele clipe de dragoste?

Fug din fața ta! Încă mai trebuie să-ți port lanțul de aur
prin țări străine
prin văi și păduri 
Inima ta nu va cădea curând din inima mea

Ca o pasăre care a rupt firul eliberându-se
și s-a întors în pădure
când încă mai poartă semnul rușinos al prizonierului:
o mică parte din el
și nu va mai fi niciodată pasărea liberă de altădată
fiindcă a aparținut într-o zi cuiva

luni, ianuarie 22, 2018

Depresie- traducere din Charles Baudelaire

Sunt ca un rege-n țara cu ploi fără sfârșit
Bogat și leneș, tânăr devreme-mbătrânit
Și care prea scârbit de sclavii lui pitici
Suportă în palat numai câini și pisici
Nimic nu-l mai distrează, nici șoimul de pe umăr
Nici urletul prostimii murind fără de număr
Bufonul face tumbe și e tot tare-n glume
Când pe acel bolnav totul îl indispune
Patul cu flori de crin devine un mormânt
Și curtezane-n juru-i nu-i smulg niciun cuvânt
Și nu mai știu ce rochii să-mbrace pentru el
Ce decolteu să-și pună să-l miște-n vreun fel
Savantul ce lucrează monezile-n metale
Nu poate scoate răul din oasele regale
Nici băile de sânge romane nu-l dezgheață
Pe tânărul schelet nu-l readuc la viață
El e ca un cadavru prin care curg amare
Acum în loc de sânge verzi râuri de uitare

duminică, ianuarie 07, 2018

Seară tristă-George Bacovia



Barbar, cînta femeia-aceea,
Tîrziu, în cafeneaua goală,
Barbar cînta, dar plin de jale, -
Şi-n jur era aşa răscoală...
Şi-n zgomot monstru de ţimbale
Barbar, cînta femeia-aceea.

Barbar, cînta femeia-aceea...
Şi noi eram o ceată tristă -
Prin fumul de ţigări, ca-n nouri,
Gîndeam la lumi ce nu există...
Şi-n lungi, satanice ecouri
Barbar, cînta femeia-aceea.

Barbar, cînta femeia-aceea...
Şi-n jur era aşa răscoală...
Şi nici nu ne-am mai dus acasă
Şi-am plîns cu frunţile pe masă,
Iar peste noi în sala goală, -
Barbar, cînta femeia-aceea.

duminică, noiembrie 26, 2017

Doamna Stela Popescu- Basarabia curată



În anii 50 comuniștii dădeau marilor actori ajunși la o anumită vârstă, titlul de ”artist al poporului”. ”Poporul”, lozinca atât de dragă comuniștilor, zidul după care ei s-au ascuns până în 89  intra și în cultură. Mai târziu în anii 80 dacă îmi aduc bine aminte s-a renunțat la acordarea unui titlu care mai degrabă dezbina poporul român. Doamna Stela Popescu, prea tânără în anii 50 ca să fie numită o artistă a poporului, ar merita să primească astăzi acest titlu curățat de orice atingere murdară a propagandei comuniste. Doamna Stela Popescu a fost o actriță imensă și care a ales poate chiar cu un fel de modestie să-și trăiască viața și cariera în genul mai ușor al teatrului de estradă. Roșul, culoarea părului ei și culoarea vieții poate că nu era ales întâmplător. Stela Popescu a fost o explozie de viață pe scenă și în afara ei , un om cu o energie fantastică , arătând pe dinafară cu vreo 30 de ani mai tânără și care totuși pe dinăuntru avea 81 de ani. Bunătatea și căldura ei veneau din lumea intelectualului de sat basarabean și tot ce lasă ea în urmă e tocmai diferența imensă dintre partea curată a Basarabiei și lumea balcanică a României.

duminică, noiembrie 05, 2017

Mortul glumeț-Charles Baudelaire


Într-un pământ mai umed printre melci
Mormântul am să-mi sap pe sub un mal
Să-ntind comod scheletul meu bătrân
S-adorm uitând ca un rechin în val

Urăsc și testamente și sicrie
Nu vă cerșesc o lacrimă măcar
Din groapă, viu, mai bine chem toți corbii
Să-mi sfâșie, sub cer, corpul murdar

Prieten doar cu viermii surzi și orbi
Însângerate resturi le ofer
Ei filozofi născuți din putrezire
Fără regret le vor înghite, sper

Și-am să le spun de ce nu scot un urlet
Când n-am fost viu și n-am avut un suflet

duminică, octombrie 22, 2017

Sufletul vinului- Charles Baudelaire



Cânta în noapte vinul la o masă:
„Ca unui frate azi dezmoştenit
Din închisoarea mea de sticlă
Lumina dintr-un cântec îţi trimit

Ca să mă nasc cu suflet şi parfum
Ţi-a stors pe dealuri soarele puterea
Nu-ţi uit sudoarea, truda şi acum
Oricât mă bei nu ai să simţi durerea

Fiindcă în cel răpus de munci îmi place
Pe gât să îi alunec strop cu strop
În pieptul cald să îmi găsesc mormânt
Şi nu în pivniţi reci să mă îngrop

Din mine iei speranţă, fericire
Şi-un cântec vesel de duminici
Aşează-ţi coatele pe-o masă
Ca să mă bei, să mă glorifici

Femeii tale îi aprind privirea
Redau copilului culoarea, forţa
Şi muşchii lui în lupta grea cu viaţa
Vor fi ca ai atletului cu torţa

În tine cad ca o licoare sfântă
Magic grăunte semănat de-un zeu
Să crească din unirea noastră Poezia
O floare rară pân-la Dumnezeu !”



joi, octombrie 12, 2017

2017 România-comuniştii la fel ca luptătorii din munţi



Ca să distrugi foştii comunişti trebuie să distrugi într-un fel chiar ideea de "popor român". Astăzi când mai mult ca niciodată se vorbeşte despre dispariţia poporului român parcă aud clătinându-se statuia comunismului gată să devină măcar pentru un secol un morman de moloz. Venind mereu din spatele poporului român şi nu din mijlocul lui foştii „utopici” analfabeţi seamănă astăzi când „poporul” dispare puţin câte puţin cu un soldat care poartă o vestă anti-glonţ tot mai ruptă. În 2017 când tot mai mulţi români pleacă afară sloganul în alegeri al oricărui lider comunist ar putea fi „un interlop dintre noi pentru liniştea noastră” .
  Chinuiţi prin închisori de noii „torţionari” ai justiţiei sau rezistând „eroic” prin pădurea vilelor din cartierul Primăverii, interlopii roşii s-ar putea să simtă disperarea din anii 50 a luptătorilor din munţi şi să aştepte în genunchi venirea tancurilor ruseşti punând urechea la pământ şi nu ridicându-şi ochii spre cer ca luptătorii care aşteptau venirea avioanelor americane. Azi vin şi avioanele F16 şi „drumul” tovarăşilor s-a închis chiar dacă în România nimic nu e sigur şi orice victorie poate să fie mâine o înfrângere. Comuniştii coboară din autobuzul cu deţinuţi la ultima staţie, puşcăria Jilava, visându-şi „Memorialul Durerii Comuniste” de peste 50 de ani, iubindu-şi creştineşte călăii, scriind poezii agramate pe ziduri şi şoptind în ultima clipă celor rămaşi în viaţă „să nu ne răzbunaţi!”

luni, octombrie 09, 2017

Mircea Eliade-Întoarcerea din rai


În anii 30 centrul Bucureştiului era o mică insulă occidentală, făcută cadou de regii străini şi pierdută într-un târg balcanic. Mircea Eliade a fost un naţionalist atât timp cât a putut să rămână şi să scrie acolo pe Calea Victoriei până în jurul vârstei de 30 de ani. Mai târziu, la fel ca Emil Cioran ajuns după facultate profesor în provincie, Eliade părăseşte România. Înainte de plecare scrie "Întoarcerea din rai" şi "Huliganii", romane de sfârşit de tinereţe, pline de conversaţii sau monologuri  "intelectuale" , romane ale trezirii şi dezamăgirii după „ofensiva românismului” visată la 25 de ani. Cărţi de atmosferă cenuşie , scrise într-o limbă română superbă, cu doi eroi de roman rusesc, fraţii Anicet, ele descriu o generaţie tânără de intelectuali, mai mereu mică şi dezbinată, oameni care vorbesc mult şi nu acţionează sau atunci când o fac trag un glonţ într-un poliţist după care se ascund aproape morţi de frică. „Generaţia” anilor 30 despre care s-a vorbit mult e de fapt o mână de oameni puternic occidentalizaţi, adunaţi în fiecare seară prin restaurante din centrul Bucureştiului, un grup mic şi izolat a cărui singurătate impresionează mai mult decât ar fi dorit-o chiar Eliade. Dincolo de ei e mereu provincia, periferia, Mitică din Caragiale. Nu merge nimic aici, nimic n-are rost, „n-ai cu cine” asta pare să spună Eliade scriitor cu sânge moldovenesc şi care la fel ca Eminescu, ura de moarte partea balcanică, „miticismul” literaturii române. Personajele lui sunt aproape toate bucureşteni , scriitori, profesori sau oameni din aristocraţia probabil cu sânge grecesc a Bucureştiului care par mai adevăraţi decât la oricare alt prozator şi fiindcă Eliade era printre puţinii intelectuali primiţi în casele elitei capitalei. Anişoara şi Adriana Lecca arată şi vorbesc ca două studente din rămăşiţele adevăratei elite a Bucureştiului comunist de dinainte de 89 pe care orice român a cunoscut-o venind aici din provincie iar profesorul Baly e intelectualul blând, simpatic, preţios şi ridicol care nu ieşea niciodată din casă fără să poarte cravată. Undeva între ei ar putea să fie chiar Eliade în scriitorul David Dragu, intelectual născut într-o familie românească mai modestă, fiu tot al unui ofiţer şi cel mai bun prieten al lui Pavel Anicet, cel mai interesant personaj al romanului. Pavel e un Raskolnikov mai resemnat şi mai nobil, un intelectual tânăr, „amant sportiv” şi filozof blazat, pierdut într-un cult al figurii tatălui mort, rămas în amintirea lui ca un om la a cărui înălţime nu s-ar putea ridica niciodată.
Tristeţea lui fără un motiv serios are şi ceva de roman franţuzesc , el suferă de un „ rău al secolului” , de lipsa unui scop în viaţă după realizarea Marii Uniri, la fel cum francezii căzuseră în depresie după moartea lui Napoleon. „Plutirea” lui Pavel prin tot romanul, printre femei frumoase şi părăsite, printre intelectuali guralivi şi plictisitori i-a reuşit foarte bine lui Eliade, creator aici al unui personaj uimitor şi care din păcate nu s-ar putea naşte niciodată în România. Şi finalul romanului rămâne una dintre cele mai frumoase scene ale literaturii române într-o carte scrisă cu multă eleganţă oricâte influenţe străine ar avea. Eliade credea că vine din partea curată a poporului român aşa cum apare el în balade populare şi mituri şi spera că Mitică muntean, ardelean sau moldovean ocupă doar un loc mic în sufletul românesc când în realitate era invers. Cu „Întoarcerea din rai”, poate cel mai bun roman al intelectualului român de „Calea Victoriei” începe să aibă îndoieli şi dezamăgiri. Povestea lui reia, fără ca el să-şi dea seama, viaţa Crailor bucureşteni din Mateiu Caragiale  fără barocul ei balcanic având în schimb un desen simplu de costum popular românesc : câţiva români îndrăgostiţi de Occident, captivi în spaţiul balcanic, amestec de comedie, mizerie şi singurătate cumplită. Sinuciderea lui Pavel Anicet repetă moartea lui Paşadia, într-un fel tot o sinucidere. Ei sunt Craii care mor în România, Eliade, Cioran şi alţi câţiva Craii care pleacă.

marți, septembrie 26, 2017

Mircea Eliade 1935- de când sunt românii hoţi




Chiar dacă în anii 30 Europa de Est nu plecase masiv  în Vest câteva popoare de la marginea continentului primiseră nişte etichete de care nu au scăpat nici până astăzi deşi una dintre ele nu are nimic ruşinos în ea. Bulgarii erau "proşti", polonezii aroganţi , iugoslavii greu de învins într-un război şi românii popor de hoţi. Ca să câştige un război cu iugoslavii un general bulgar spunea că trebuie să trimită acolo o armată iar pentru o victorie cu românii ajunge să trimită aici bani, un milion pentru presă şi alt milion pentru restul poporului. Sperând că românii n-o să rămână  pentru totdeauna un popor de hoţi, Mircea Eliade mai publică în articolul lui apărut  în 1935 şi o glumă genială despre hoţia românească tradusă din franceză: cleptomania e atunci când un singur om fură , mania  când mai mulţi oameni fură, România  când un popor întreg fură.

miercuri, iulie 12, 2017

Bruscă vorbire- Nichita Stănescu

Ce s-a întâmplat cu băieții aceia superbi
de la sfârșitul războiului?
Liceeni mergând din când în când la dame
și vorbind din când în când, franțuzește,
cu un bun accent european?

Mai scotea câte unul câte-o plachetă 
de versuri
pe cheltuială proprie, sau prin subscripție
și noi, elevii,
o citeam topiți de admirație, neînțelegând
neînțelesul...
Unde sunt acei adolescenți
îmbrăcați ca niște domni melancolici
pe care ochii noștri măriți îi încadrau
în rama pleoapelor ovale?

Unde ești domnule supraveghetor
din clasa a opta?
în ce nară de fată mai plutește mirosul acela 
de foarte tânăr bărbat proaspăt ras?

Doamne, ce zile curate, Doamne
ce respect putea să încapă
în vocile noastre de puțoi
cu glasu-n schimbare!

Ce s-a întâmplat cu băieții aceia superbi
de la sfârșitul războiului?
Unde ești domnule supraveghetor
din clasa a opta?
Halerib, Khaa
Halerib, Khiiii...
Heoro, loro, oro
nu-nțeleg, halerib, Khaa
nu-nțeleg, aero, loro, oro...

duminică, iulie 02, 2017

”Ai carte, ai parte”- iubesc românii cartea?


M-a mirat și m-a bucurat mereu că într-un popor cu atâția analfabeți cuvintele ”ai carte , ai parte” au intrat adânc în mintea atâtor români. Părea judecat chiar și după felul în care era formulat încă un proverb venit direct din sufletul românesc, din inima înțelepciunii populare și care întreținea încrederea în cultură, în școală, în educație și lectură. Am auzit cuvintele repetate de atâtea ori la televizor și câteodată chiar și în piețe de oameni care ajunși la ”munca de jos” își justificau ratarea zâmbind amar  și spunând că nu le-a plăcut ”cartea”. Astăzi aflu  din ”O istorie sinceră a poporului român” că de fapt  cuvintele nu au nicio legătură cu dragostea de carte a românilor. Motivul care a născut proverbul nu are nicio legătură cu lectura și e mult mai ”pământesc”, la propriu: cartea era doar documentul, hârtia la mână primită de un om care își lua fericit ”partea” lui de pământ, undeva într-un sat românesc. Dacă informația nu e născută din scârba față de felul în care poporul român s-a schimbat în ultimii ani atunci s-ar putea vorbi despre ura de carte la români. Între pământ și carte românul  sărută  ca pe o ”ibovnică” pământul  la fel ca Ion din Rebreanu.

sâmbătă, iulie 01, 2017

Albert Einstein- Noaptea și frigul în vara anului 2017


La 17 ani Einstein a înțeles 2 lucruri pe care alții le înțeleg doar după 40 de ani. Într-o lecție de câteva minute predată profesorului de fizică din liceu Einstein i-a vorbit despre noapte și frig. Dacă aproape oricine poate să înțeleagă că noaptea nu vine dintr-un obiect ceresc nu oricine poate să ducă ideea până la capăt și să-și dea seama că și frigul apare doar atunci când căldura pleacă dintr-un corp încălzit. Cuvintele scrise de atâția scriitori în atâtea romane și poezii, "noaptea cade", par o dovadă de prostie după lecția elevului Albert Einstein.

vineri, iunie 23, 2017

Cuptor- George Bacovia


Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;
Pe catafalc, de căldură-n oraş, -
Încet, cadavrele se descompun.

Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,
Cu lutul de căldură asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.

Toarnă pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Şi-ncet, cadavrele se descompun...



marți, mai 30, 2017

Ai lua la tine Universul- Charles Baudelaire (1821-1867)



Ai lua la tine Universul
Între pereți de-ar încăpea
Și ce cumplite orgii noi
Ai inventa pe canapea

Ca să-ți omori plictisul
În jocul tău ciudat
Ai vrea mereu noi inimi
De stors și de mușcat

Din luxul din vitrine
Și-aprinse felinare
Îți pui în ochi lumina
În nopți de sărbătoare

Și în oglinzi înalte
Te-admiri și te rotești
Nu vezi că-n forme-n, linii
Ce a trecut iubești?

Mărești mereu păcatul
Aduni amanții-n turmă
Și nu te înspăimântă
Nici iadul de pe urmă

Aleasă de natură
A orgiei stăpâna
De tine poate-un geniu
Să-și murdărească mâna?

Noroi și glorie nu-s una


joi, mai 25, 2017

Gustul nimicului- Charles Baudelaire (1821-1867)



Suflet tot mai stins, în atâtea lupte
Te-a împins speranța cu pinteni de foc
Dormi, bătrâne cal, obosit și singur
Piciorul ți-l frânge astăzi orice loc

Suflet trist, învins, bătrân hoț de inimi
Dragostea îmi lasă gustul de cenușă
Nu mai simt un cântec din corzi sau din flaut
Plăcerile toate le alung din ușă

Și dispar în timp ca sub o ninsoare
Să mai fac un pas, n-are niciun rost
Am privit de sus pământul rotund
Fără să-mi găsesc un mic adăpost

Să mă mai ridic, n-are niciun rost

marți, mai 09, 2017

Vinul omului singur- Charles Baudelaire (1821-1867)


Femeia care doar în treacăt
Privirea ei ți-a aruncat
Ca raza lunii care-n lac
Cu nepăsare s-a scăldat

Moneda-n care mai sperai
La masa unde ai jucat
Primul sărut al Adelinei
Un cântec cum nu ai visat


Nimic nu te întrece, sticlă plină
Tu care-n inimi de poeți reverși
Speranță, tinerețe, viață
Dând oamenilor cei mai șterși
Averea cerșetorilor, mândria
Și schimbi ratații numai până-n zori
În zei și în eroi învingători


sâmbătă, martie 25, 2017

Căutătorul de comori- Johann Wolfgang von Goethe


Cu punga goală și inima bolnavă
Așa se scurg zilele mele lungi
E sărăcia o cumplită boală
Pe care poți cu greu să o alungi


Și ca să scap de orice suferință
În noapte ies comoara să-mi dezgrop
Cu propriul meu sânge scriu aici
Acestea pân-la ultimul lui strop


Caut comori săpând din loc în loc
Visând mereu un foc ce a ieșit
Dintr-un morman uitat de oase vechi
Dupa ce un descântec am rostit


Și-n felul pe care-l cunosc
Caut vechea comoară întruna
În timp ce-n noaptea  tot mai neagră
A început furtuna


Văd o lumină venind din depărtare
Apropiindu-se de mine ca o stea
De la distanța cea mai lungă
Când ceasul miezul nopții bătea


Lumina vine dintr-o cupă plină
Cu străluciri ca dintr-un cer senin
Ținută-n mâini de un copil frumos
Care zâmbind mi-o dă ca pe un vin


Văd ochii mari clipind iar părul des
Ca o coroană parcă se-mpletea
Răul nu are cum să fie
El nu-ți apare-n față-așa

”Să bei din cupa mea curajul
De a trăi mereu curat
Să uiți comorile pe care
Atâta-n vis le-ai dezgropat

Zile de muncă și in noapte
Lângă prieteni să petreci
În lungi săptămâni să îți fie 
Cuvântul comoara pe veci”