-NARCOSINGURĂTATE- VITRINE ȘI PIETRE

NARCOSINGURĂTATE-VITRINE ŞI PIETRE-2015-POEZIE 2011, 2012, 2015- EDITURA BRUMAR












Despre mine

29 decembrie 1970 Videle. Liceul de matematică-fizică Alexandru Ioan Cuza din Alexandria şi o facultate de litere în Bucureşti.Am mai trecut prin Institutul Politehnic Bucureşti şi (doar un an), Facultatea de Educaţie fizică şi sport Universitatea Ecologică.

duminică, noiembrie 26, 2017

Doamna Stela Popescu- Basarabia curată



În anii 50 comuniștii dădeau marilor actori ajunși la o anumită vârstă, titlul de ”artist al poporului”. ”Poporul”, lozinca atât de dragă comuniștilor, zidul după care ei s-au ascuns până în 89  intra și în cultură. Mai târziu în anii 80 dacă îmi aduc bine aminte s-a renunțat la acordarea unui titlu care mai degrabă dezbina poporul român. Doamna Stela Popescu, prea tânără în anii 50 ca să fie numită o artistă a poporului, ar merita să primească astăzi acest titlu curățat de orice atingere murdară a propagandei comuniste. Doamna Stela Popescu a fost o actriță imensă și care a ales poate chiar cu un fel de modestie să-și trăiască viața și cariera în genul mai ușor al teatrului de estradă. Roșul, culoarea părului ei și culoarea vieții poate că nu era ales întâmplător. Stela Popescu a fost o explozie de viață pe scenă și în afara ei , un om cu o energie fantastică , arătând pe dinafară cu vreo 30 de ani mai tânără și care totuși pe dinăuntru avea 81 de ani. Bunătatea și căldura ei veneau din lumea intelectualului de sat basarabean și tot ce lasă ea în urmă e tocmai diferența imensă dintre partea curată a Basarabiei și lumea balcanică a României.

duminică, noiembrie 05, 2017

Mortul glumeț-Charles Baudelaire


Într-un pământ mai umed printre melci
Mormântul am să-mi sap pe sub un mal
Să-ntind comod scheletul meu bătrân
S-adorm uitând ca un rechin în val

Urăsc și testamente și sicrie
Nu vă cerșesc o lacrimă măcar
Din groapă, viu, mai bine chem toți corbii
Să-mi sfâșie, sub cer, corpul murdar

Prieten doar cu viermii surzi și orbi
Însângerate resturi le ofer
Ei filozofi născuți din putrezire
Fără regret le vor înghite, sper

Și-am să le spun de ce nu scot un urlet
Când n-am fost viu și n-am avut un suflet

duminică, octombrie 22, 2017

Sufletul vinului- Charles Baudelaire



Cânta în noapte vinul la o masă:
„Ca unui frate azi dezmoştenit
Din închisoarea mea de sticlă
Lumina dintr-un cântec îţi trimit

Ca să mă nasc cu suflet şi parfum
Ţi-a stors pe dealuri soarele puterea
Nu-ţi uit sudoarea, truda şi acum
Oricât mă bei nu ai să simţi durerea

Fiindcă în cel răpus de munci îmi place
Pe gât să îi alunec strop cu strop
În pieptul cald să îmi găsesc mormânt
Şi nu în pivniţi reci să mă îngrop

Din mine iei speranţă, fericire
Şi-un cântec vesel de duminici
Aşează-ţi coatele pe-o masă
Ca să mă bei, să mă glorifici

Femeii tale îi aprind privirea
Redau copilului culoarea, forţa
Şi muşchii lui în lupta grea cu viaţa
Vor fi ca ai atletului cu torţa

În tine cad ca o licoare sfântă
Magic grăunte semănat de-un zeu
Să crească din unirea noastră Poezia
O floare rară pân-la Dumnezeu !”



joi, octombrie 12, 2017

2017 România-comuniştii la fel ca luptătorii din munţi



Ca să distrugi foştii comunişti trebuie să distrugi într-un fel chiar ideea de "popor român". Astăzi când mai mult ca niciodată se vorbeşte despre dispariţia poporului român parcă aud clătinându-se statuia comunismului gată să devină măcar pentru un secol un morman de moloz. Venind mereu din spatele poporului român şi nu din mijlocul lui foştii „utopici” analfabeţi seamănă astăzi când „poporul” dispare puţin câte puţin cu un soldat care poartă o vestă anti-glonţ tot mai ruptă. În 2017 când tot mai mulţi români pleacă afară sloganul în alegeri al oricărui lider comunist ar putea fi „un interlop dintre noi pentru liniştea noastră” .
  Chinuiţi prin închisori de noii „torţionari” ai justiţiei sau rezistând „eroic” prin pădurea vilelor din cartierul Primăverii, interlopii roşii s-ar putea să simtă disperarea din anii 50 a luptătorilor din munţi şi să aştepte în genunchi venirea tancurilor ruseşti punând urechea la pământ şi nu ridicându-şi ochii spre cer ca luptătorii care aşteptau venirea avioanelor americane. Azi vin şi avioanele F16 şi „drumul” tovarăşilor s-a închis chiar dacă în România nimic nu e sigur şi orice victorie poate să fie mâine o înfrângere. Comuniştii coboară din autobuzul cu deţinuţi la ultima staţie, puşcăria Jilava, visându-şi „Memorialul Durerii Comuniste” de peste 50 de ani, iubindu-şi creştineşte călăii, scriind poezii agramate pe ziduri şi şoptind în ultima clipă celor rămaşi în viaţă „să nu ne răzbunaţi!”

luni, octombrie 09, 2017

Mircea Eliade-Întoarcerea din rai


În anii 30 centrul Bucureştiului era o mică insulă occidentală, făcută cadou de regii străini şi pierdută într-un târg balcanic. Mircea Eliade a fost un naţionalist atât timp cât a putut să rămână şi să scrie acolo pe Calea Victoriei până în jurul vârstei de 30 de ani. Mai târziu, la fel ca Emil Cioran ajuns după facultate profesor în provincie, Eliade părăseşte România. Înainte de plecare scrie "Întoarcerea din rai" şi "Huliganii", romane de sfârşit de tinereţe, pline de conversaţii sau monologuri  "intelectuale" , romane ale trezirii şi dezamăgirii după „ofensiva românismului” visată la 25 de ani. Cărţi de atmosferă cenuşie , scrise într-o limbă română superbă, cu doi eroi de roman rusesc, fraţii Anicet, ele descriu o generaţie tânără de intelectuali, mai mereu mică şi dezbinată, oameni care vorbesc mult şi nu acţionează sau atunci când o fac trag un glonţ într-un poliţist după care se ascund aproape morţi de frică. „Generaţia” anilor 30 despre care s-a vorbit mult e de fapt o mână de oameni puternic occidentalizaţi, adunaţi în fiecare seară prin restaurante din centrul Bucureştiului, un grup mic şi izolat a cărui singurătate impresionează mai mult decât ar fi dorit-o chiar Eliade. Dincolo de ei e mereu provincia, periferia, Mitică din Caragiale. Nu merge nimic aici, nimic n-are rost, „n-ai cu cine” asta pare să spună Eliade scriitor cu sânge moldovenesc şi care la fel ca Eminescu, ura de moarte partea balcanică, „miticismul” literaturii române. Personajele lui sunt aproape toate bucureşteni , scriitori, profesori sau oameni din aristocraţia probabil cu sânge grecesc a Bucureştiului care par mai adevăraţi decât la oricare alt prozator şi fiindcă Eliade era printre puţinii intelectuali primiţi în casele elitei capitalei. Anişoara şi Adriana Lecca arată şi vorbesc ca două studente din rămăşiţele adevăratei elite a Bucureştiului comunist de dinainte de 89 pe care orice român a cunoscut-o venind aici din provincie iar profesorul Baly e intelectualul blând, simpatic, preţios şi ridicol care nu ieşea niciodată din casă fără să poarte cravată. Undeva între ei ar putea să fie chiar Eliade în scriitorul David Dragu, intelectual născut într-o familie românească mai modestă, fiu tot al unui ofiţer şi cel mai bun prieten al lui Pavel Anicet, cel mai interesant personaj al romanului. Pavel e un Raskolnikov mai resemnat şi mai nobil, un intelectual tânăr, „amant sportiv” şi filozof blazat, pierdut într-un cult al figurii tatălui mort, rămas în amintirea lui ca un om la a cărui înălţime nu s-ar putea ridica niciodată.
Tristeţea lui fără un motiv serios are şi ceva de roman franţuzesc , el suferă de un „ rău al secolului” , de lipsa unui scop în viaţă după realizarea Marii Uniri, la fel cum francezii căzuseră în depresie după moartea lui Napoleon. „Plutirea” lui Pavel prin tot romanul, printre femei frumoase şi părăsite, printre intelectuali guralivi şi plictisitori i-a reuşit foarte bine lui Eliade, creator aici al unui personaj uimitor şi care din păcate nu s-ar putea naşte niciodată în România. Şi finalul romanului rămâne una dintre cele mai frumoase scene ale literaturii române într-o carte scrisă cu multă eleganţă oricâte influenţe străine ar avea. Eliade credea că vine din partea curată a poporului român aşa cum apare el în balade populare şi mituri şi spera că Mitică muntean, ardelean sau moldovean ocupă doar un loc mic în sufletul românesc când în realitate era invers. Cu „Întoarcerea din rai”, poate cel mai bun roman al intelectualului român de „Calea Victoriei” începe să aibă îndoieli şi dezamăgiri. Povestea lui reia, fără ca el să-şi dea seama, viaţa Crailor bucureşteni din Mateiu Caragiale  fără barocul ei balcanic având în schimb un desen simplu de costum popular românesc : câţiva români îndrăgostiţi de Occident, captivi în spaţiul balcanic, amestec de comedie, mizerie şi singurătate cumplită. Sinuciderea lui Pavel Anicet repetă moartea lui Paşadia, într-un fel tot o sinucidere. Ei sunt Craii care mor în România, Eliade, Cioran şi alţi câţiva Craii care pleacă.

marți, septembrie 26, 2017

Mircea Eliade 1935- de când sunt românii hoţi




Chiar dacă în anii 30 Europa de Est nu plecase masiv  în Vest câteva popoare de la marginea continentului primiseră nişte etichete de care nu au scăpat nici până astăzi deşi una dintre ele nu are nimic ruşinos în ea. Bulgarii erau "proşti", polonezii aroganţi , iugoslavii greu de învins într-un război şi românii popor de hoţi. Ca să câştige un război cu iugoslavii un general bulgar spunea că trebuie să trimită acolo o armată iar pentru o victorie cu românii ajunge să trimită aici bani, un milion pentru presă şi alt milion pentru restul poporului. Sperând că românii n-o să rămână  pentru totdeauna un popor de hoţi, Mircea Eliade mai publică în articolul lui apărut  în 1935 şi o glumă genială despre hoţia românească tradusă din franceză: cleptomania e atunci când un singur om fură , mania  când mai mulţi oameni fură, România  când un popor întreg fură.

miercuri, iulie 12, 2017

Bruscă vorbire- Nichita Stănescu

Ce s-a întâmplat cu băieții aceia superbi
de la sfârșitul războiului?
Liceeni mergând din când în când la dame
și vorbind din când în când, franțuzește,
cu un bun accent european?

Mai scotea câte unul câte-o plachetă 
de versuri
pe cheltuială proprie, sau prin subscripție
și noi, elevii,
o citeam topiți de admirație, neînțelegând
neînțelesul...
Unde sunt acei adolescenți
îmbrăcați ca niște domni melancolici
pe care ochii noștri măriți îi încadrau
în rama pleoapelor ovale?

Unde ești domnule supraveghetor
din clasa a opta?
în ce nară de fată mai plutește mirosul acela 
de foarte tânăr bărbat proaspăt ras?

Doamne, ce zile curate, Doamne
ce respect putea să încapă
în vocile noastre de puțoi
cu glasu-n schimbare!

Ce s-a întâmplat cu băieții aceia superbi
de la sfârșitul războiului?
Unde ești domnule supraveghetor
din clasa a opta?
Halerib, Khaa
Halerib, Khiiii...
Heoro, loro, oro
nu-nțeleg, halerib, Khaa
nu-nțeleg, aero, loro, oro...

duminică, iulie 02, 2017

”Ai carte, ai parte”- iubesc românii cartea?


M-a mirat și m-a bucurat mereu că într-un popor cu atâția analfabeți cuvintele ”ai carte , ai parte” au intrat adânc în mintea atâtor români. Părea judecat chiar și după felul în care era formulat încă un proverb venit direct din sufletul românesc, din inima înțelepciunii populare, o formă a ”deșteptăciunii” omului simplu care întreținea încrederea în cultură, în școală, în educație și lectură. Am auzit cuvintele repetate de atâtea ori la televizor și câteodată chiar și în piețe de oameni care ajunși la ”munca de jos” își justificau ratarea zâmbind amar  și spunând că nu le-a plăcut ”cartea”. Astăzi aflu  din ”O istorie sinceră a poporului român” că de fapt  cuvintele nu au nicio legătură cu dragostea de carte a românilor. Motivul care a născut proverbul nu are nicio legătură cu lectura și e mult mai ”pământesc”, la propriu: cartea era doar documentul, hârtia la mână primită de un om care își lua fericit ”partea” lui de pământ, undeva într-un sat românesc. Dacă informația nu e născută din scârba față de felul în care poporul român s-a schimbat în ultimii ani atunci s-ar putea vorbi despre ura de carte la români. Între pământ și carte românul  sărută  ca pe o ”ibovnică” pământul  la fel ca Ion din Rebreanu.

sâmbătă, iulie 01, 2017

Albert Einstein- Noaptea și frigul în vara anului 2017


La 17 ani Einstein a înțeles 2 lucruri pe care alții le înțeleg doar după 40 de ani. Într-o lecție de câteva minute predată profesorului de fizică din liceu Einstein i-a vorbit despre noapte și frig. Dacă aproape oricine poate să înțeleagă că noaptea nu vine dintr-un obiect ceresc nu oricine poate să ducă ideea până la capăt și să-și dea seama că și frigul apare doar atunci când căldura pleacă dintr-un corp încălzit. Cuvintele scrise de atâția scriitori în atâtea romane și poezii, "noaptea cade", par o dovadă de prostie după lecția elevului Albert Einstein.

vineri, iunie 23, 2017

Cuptor- George Bacovia


Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;
Pe catafalc, de căldură-n oraş, -
Încet, cadavrele se descompun.

Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,
Cu lutul de căldură asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.

Toarnă pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Şi-ncet, cadavrele se descompun...



marți, mai 30, 2017

Ai lua la tine Universul- Charles Baudelaire (1821-1867)



Ai lua la tine Universul
Între pereți de-ar încăpea
Și ce cumplite orgii noi
Ai inventa pe canapea

Ca să-ți omori plictisul
În jocul tău ciudat
Ai vrea mereu noi inimi
De stors și de mușcat

Din luxul din vitrine
Și-aprinse felinare
Îți pui în ochi lumina
În nopți de sărbătoare

Și în oglinzi înalte
Te-admiri și te rotești
Nu vezi că-n forme-n, linii
Ce a trecut iubești?

Mărești mereu păcatul
Aduni amanții-n turmă
Și nu te înspăimântă
Nici iadul de pe urmă

Aleasă de natură
A orgiei stăpâna
De tine poate-un geniu
Să-și murdărească mâna?

Noroi și glorie nu-s una


joi, mai 25, 2017

Gustul nimicului- Charles Baudelaire (1821-1867)



Suflet tot mai stins, în atâtea lupte
Te-a împins speranța cu pinteni de foc
Dormi, bătrâne cal, obosit și singur
Piciorul ți-l frânge astăzi orice loc

Suflet trist, învins, bătrân hoț de inimi
Dragostea îmi lasă gustul de cenușă
Nu mai simt un cântec din corzi sau din flaut
Plăcerile toate le alung din ușă

Și dispar în timp ca sub o ninsoare
Să mai fac un pas, n-are niciun rost
Am privit de sus pământul rotund
Fără să-mi găsesc un mic adăpost

Să mă mai ridic, n-are niciun rost

marți, mai 09, 2017

Vinul omului singur- Charles Baudelaire (1821-1867)


Femeia care doar în treacăt
Privirea ei ți-a aruncat
Ca raza lunii care-n lac
Cu nepăsare s-a scăldat

Moneda-n care mai sperai
La masa unde ai jucat
Primul sărut al Adelinei
Un cântec cum nu ai visat


Nimic nu te întrece, sticlă plină
Tu care-n inimi de poeți reverși
Speranță, tinerețe, viață
Dând oamenilor cei mai șterși
Averea cerșetorilor, mândria
Și schimbi ratații numai până-n zori
În zei și în eroi învingători


sâmbătă, martie 25, 2017

Căutătorul de comori- Johann Wolfgang von Goethe


Cu punga goală și inima bolnavă
Așa se scurg zilele mele lungi
E sărăcia o cumplită boală
Pe care poți cu greu să o alungi


Și ca să scap de orice suferință
În noapte ies comoara să-mi dezgrop
Cu propriul meu sânge scriu aici
Acestea pân-la ultimul lui strop


Caut comori săpând din loc în loc
Visând mereu un foc ce a ieșit
Dintr-un morman uitat de oase vechi
Dupa ce un descântec am rostit


Și-n felul pe care-l cunosc
Caut vechea comoară întruna
În timp ce-n noaptea  tot mai neagră
A început furtuna


Văd o lumină venind din depărtare
Apropiindu-se de mine ca o stea
De la distanța cea mai lungă
Când ceasul miezul nopții bătea


Lumina vine dintr-o cupă plină
Cu străluciri ca dintr-un cer senin
Ținută-n mâini de un copil frumos
Care zâmbind mi-o dă ca pe un vin


Văd ochii mari clipind iar părul des
Ca o coroană parcă se-mpletea
Răul nu are cum să fie
El nu-ți apare-n față-așa

”Să bei din cupa mea curajul
De a trăi mereu curat
Să uiți comorile pe care
Atâta-n vis le-ai dezgropat

Zile de muncă și in noapte
Lângă prieteni să petreci
În lungi săptămâni să îți fie 
Cuvântul comoara pe veci”

duminică, februarie 26, 2017

Cum răspundea Eminescu la întrebarea "ce faci?"

Seara târziu , după multe ore de muncă în redacția ziarului Timpul, la Eminescu veneau câțiva prieteni. La întrebarea "ce faci" el răspundea cu 2 versuri din Goethe:

Arm am Beutel, krank am Herzen
Schlepp ich meine langen  Tage


Sărac la pungă, bolnav de inimă
Îmi târăsc zilele lungi

marți, februarie 21, 2017

Eminescu exmatriculat

Greva elevilor care l-au dat afară pe Eminescu atunci când a lucrat ca profesor (poate doar câteva zile) ar putea să spună multe despre  viața lui  cu românii. Profesor exmatriculat Eminescu ar fi putut să fie și director de ziar demis de angajați dacă ei ar fi putut să intre în grevă. Respins de peste tot, acuzat și că a furat cărți atunci când a fost bibliotecar, descris ca "amic incomod" , Eminescu devine "național" doar fiindcă românii de azi nu l-au avut în față, copiii românilor care ieri  nu vroiau să mai intre în clasă înnebuniți de diferența imensă dintre ei si el. Chiar dacă povestea vieții lui nu a fost si nu trebuie transformată într-una lacrimogenă, cum a fost Eminescu in afara poeziei sale mereu solemne si depresive, mereu arătându-l înșelător în oglinda ei? Rădea mult și ar fi putut să fie la fel ca marii actori, unul dintre oamenii  cu un temperament cu totul diferit de cel din scenă. Așa a fost descris, ca un om care râdea tot timpul, după ce Regina Romaniei l-a întâlnit într-o zi. A fost la fel ca Emil Cioran , "filozof pesimist și tânăr jovial" ? Un poet care și-a ales  singurătatea ca temă principală din simplul motiv că nu s-a nascut "acasă" și nu dintr-o modă literară? Oricum ar fi fost, Eminescu rămâne străinul care a învins România, ieri alungat astăzi primit în genunchi și ales unul dintre cei mai mari români. S-ar fi intors el astăzi în clasa  cu proștii care rânjeau undeva in ultima bancă, în clasa  cu lichele și hoți , în clasa în care doar vreo doi-trei elevi  stăteau tăcuți și pierduți în vacarmul satanic și românesc fără să-și bănuiască singurătatea care a urmat?

vineri, decembrie 23, 2016

Pe frontul de vest nimic nou- Erich Maria Remarque.


Dupa Biblie, cartea cea mai vanduta a fost "Pe frontul de vest nimic nou". Dupa ce am citit-o in anii 90  imi aduceam aminte doar  scena in care cativa fluturi  apar de undeva de nicaieri intr-o dimineata in fata transeelor in care soldatii mor printre sobolani si cateva cuvinte ale autorului de pe ultima coperta. "Sper ca oamenii vor gasi drumul spre oameni", spunea Erich Maria Remarque si mesajul lui pacifist, venit de la un neamt, nu m-a mirat atunci. Astazi fiindca toata lumea vorbeste despre razboaie o recitesc in germana si cartea pare geniala desi  pentru unii ar putea sa fie doar  un roman "de metrou", o carte fara "necomercialul" pe care il cauta  alti cititori. E cartea rara in care fiecare fraza are geniu, un roman cu  destula poezie si cu intamplari povestite cu un umor nebun pe care nu l-ai banui la un neamt. Cartea arsa la ordinul lui Hitler darama destule clisee aparute mai ales din necunoasterea si izolarea in care romanii au trait in comunism: raceala, seriozitatea, ferocitatea si lipsa de umor nemteasca. Poate ca Emil Cioran avea dreptate: daca in Franta toata lumea are talent, Germania are cativa  scriitori geniali .

sâmbătă, decembrie 17, 2016

Bacovia- Agatha Grigorescu





Dupa  Eminescu si Nichita Stanescu, Bacovia  a fost al treilea mare slav al literaturii romane ajuns si el la fel ca Eminescu intr-un Bucuresti balcanic in care a trait destul de mult si in care a avut poate spitale de psihiatrie mai bune decat in Bacau. "Ftizia", boala simbolistilor, l-a chinuit mai putin decat nebunia. A avut totusi norocul sa scrie in timpuri  parca facute pentru un om sensibil ca el cand poezia romantica scrisa cu urlete si lovituri de tobe  era inlocuita cu muzica discreta a viorilor  si pianelor, de parfumuri si deliruri, de versuri delicate scrise cu eleganta frantuzeasca. Poetul barbar, luptătorul  "dezrădăcinat” din lumea satului  era înlocuit de  poetul orașului . Simbolist intârziat la fel cum Eminescu a fost un romantic întârziat, Bacovia și-a murmurat sincer poezia singurătății ieșind în evidență în corul simboliștilor  născuți pentru alte vremuri poetice si nu pentru modele  aduse din  Paris până aici in mahalaua românească.
  Agatha Grigorescu a fost femeia puternică din spatele oricărui poet mare. Scriind despre  Bacovia scrie destul de mult si despre ea încercând să te convingă cât de multe eforturi a facut pentru ca poetul să aibă timp și bani pentru scris. De fapt bătăliile de neocolit din lumea scriitorilor le-a dat ea în numele lui Bacovia. Războindu-se cu editorii lumii capitaliste care refuzau publicarea unui poet socialist, Agatha Grigorescu incearcă și să prezinte viața poetului ca pe o luptă cu "exploatatorii", cu moșierii care conduceau atunci cele mai mari edituri din Bucuresti. Cartea aparută ân anii cei mai negri ai luptei de clasă nu avea cum să arate altfel. Am aflat destul de multe amănunte amuzante despre Bacovia și  nimic care să  schimbe cu ceva imaginea  cunoscută a poetului. M-a făcut să zâmbesc felul în care  Bacovia a fugit înapoi  acasă în seara in care trebuia sa primească un premiu literar. Soția și toată  lumea literară a Bucurestiului l-au așteptat 2 ore după care mai târziu acasă Agatha află de la poet că plecase fiindcă "era prea multă lume acolo". Și pseudonimul literar pare o alegere ciudată pentru un om care nu avea nimic din aerul unui alcoolic care sparge  urlând pahare prin cârciumi de cartier. Vinul era folosit și ca somnifer de un om care a suferit de insomnie toată viața. După o beție cu prietenii ajuns târziu acasă,  Bacovia avea dimineața cu soția un scurt  dialog caragialian scos parcă din "Conu Leonida față cu reacțiunea" : "Ai văzut, draga mea, cât de bine înlocuiește vinul medicamentele mele?" Agatha îi răspundea calmă, cu un ușor reproș în voce: "De asta bei tu, dragul meu?"

joi, octombrie 27, 2016

Români în seriale turceşti

Mă uit din când în când câteva secunde la seriale turceşti şi mi se pare că văd români care vorbesc în limba turcă. E ciudat că recunosc nu doar multe feţe nemaipomenit de familiare cu priviri reci şi crunte ca ale golanilor români ci şi câteva  femei frumoase cu păr negru, ten alb  şi ochi inteligenţi ca ai intelectualelor românce. Uitându-te la seriale turceşti verifici teoria "cumană" şi simţi că nu mai e nevoie de niciun test ADN care să te ajute să stabileşti originea măcar a unei părţi a poporului român. Ş-ul scrâşnit din finalul înjurăturilor româneşti pare să vină direct din Mama Turcia. 

  Îmi vine în minte piesa "Răceala" a lui Marin Sorescu în care un sultan era interesat de poezie şi le cerea  supuşilor să-i spună ce cred despre fiecare nouă poezie pe care o scrisese. Doar astăzi îi înţeleg ironia subtilă şi îmi aduc aminte şi ce spunea Cioran că a lăsat în urmă Imperiul Otoman: pustiu şi întuneric.

luni, octombrie 17, 2016

Bob Dylan-primul milionar cu un Nobel pentru literatură

                                                                           
Nu trebuie să scrii cărţi ca să fii un scriitor aşa că pare o  prostie motivul pentru care unii cred că Bob Dylan nu ar fi trebuit să primească premiul Nobel. A fost el un scriitor mai bun decât ceilalţi scriitori nominalizaţi? "Blowing in the wind" e o poezie genială nu doar un text pe care orice muzician ar fi putut să-l scrie şi-atunci înseamnă că Dylan a fost un adevărat poet. Din păcate au rămas cunoscute doar versurile lui scrise în anii 60 şi nimeni n-ar putea  să spună foarte uşor , în România şi nu numai, cum arată întreaga operă literară a lui Bob Dylan. Rămâne poate singurul scriitor milionar  care primeşte încă un milion de dolari, dacă  asta este suma pe care Academia Suedeză o "virează" în contul scriitorului premiat. Pentru cântecele lui anti-războinice din anii 60   Bob Dylan ar fi meritat şi o nominalizare la Premiul Nobel pentru pace.

sâmbătă, octombrie 01, 2016

Cei mai cunoscuţi scriitori români cu sânge străin

Cioran spunea că e un "poet celt", Labiş părea un asiatic născut în Moldova, Arghezi avea o mamă unguroaică. Ei şi alţii ca ei aproape "străini cu acte în regulă" născuţi în România au devenit cei mai mari scriitori români. Aici într-un popor care pare pentru totdeauna corigent la limba română. De la ambasadori  şi până la fotbalişti, străinii predau o lecţie de limbă română românilor. Dacă primul text scris în limba română (Scrisoarea lui Neacşu 1521) a apărut cu o întârziere de aproape un mileniu faţă de alte limbi şi dacă atâtea mesaje postate de români  conţin şi astăzi incredibile greşeli de scriere s-ar putea ca sângele străin al atâtor scriitori români să-i fi ajutat nu doar să scrie ci şi să scrie foarte frumos. Urechea muzicală a străinilor a avut o singură problemă : uneori au scris atât de bine încât au devenit intraductibili şi nu din vina lor. Cei mai cunoscuţi străini ai literaturii române au fost:


Eminescu-un străbunic rus
Nichita Stănescu-o mamă rusoaică
I.L. şi Mateiu Caragiale-greci
Alecsandri-grec

miercuri, septembrie 28, 2016

Mateiu Caragiale-Craii de Curtea Veche

La fel ca în poezie şi în proză cel mai bun autor român a fost un străin, grecul Mateiu Caragiale al cărui roman a câştigat un sondaj făcut printre scriitorii români şi fiindcă ar putea fi povestea oricărui intelectual român rătăcit în "groapa" Micului Paris, capitală cu nume albanez.
 "Craii de Curtea Veche" şi "Groapa" anilor 50 seamănă întâmplător destul de mult: Bucureştiul văzut din centru spre  periferie şi invers în care două "clanuri" de intelectuali şi hoţi apar şi dispar înecate în gunoaie, miros de grătare şi cântece de lăutari. Mateiu Caragiale scriitor marginalizat de găştile literare ale vremii lui(şi probabil şi automarginalizat din orgoliu şi neputinţa de a se integra într-un loc străin pentru el) şi-a scris cartea mai ales din nevoia de răzbunare sperând poate că viitorul o să-i dea dreptate. Mai mult poet şi mai puţin umorist decât bătrânul alungat şi el în străinătate, Mateiu e în roman rând pe rând fiecare personaj al grupului de prieteni dacă Gore Pirgu e doar un intrus adus în roman doar ca să poată fi descrisă mai bine licheaua de Bucureşti, ticălosul balcanic cu sânge amestecat, românesc şi ţigănesc. Poate doar aici seamănă Mateiu cu tatăl lui, Gore Pirgu fiind un Mitică descris cu mai puţin umor şi cu mai multă scârbă, o "chintesenţă de mizerii" văzută ca în satira violentă de la Eminescu. În rest Mateiu Caragiale vorbeşte cu vocea fiecărui crai: Povestitorul, Pantazi şi Paşadia. La fel ca ultimul şi el ar fi putut să-şi ardă opera ca să nu-i lase nimic viitorului.
 A fost şi un autor care pe nedrept nu a intrat într-o listă a scriitorilor cu un destin tragic. A murit la 40 de ani visându-şi cu mult orgoliu, toată viaţa, originea nobilă pe care nu prea o avea, demisionând de peste tot şi trăind la fel ca alţi câţiva scriitori români într-un loc ostil, reuşind totuşi să scrie poate singurul roman românesc memorat ca o poezie.

joi, septembrie 08, 2016

Nicolae Labiş şi Alexandru Muşina

Cele mai frumoase cuvinte despre Labiş le-a scris probabil Alexandru Muşina într-un album memorial apărut în anii 80. El a observat că în franceză "Moartea căprioarei" s-ar traduce  "La mort de la biche" . Alexandru Muşina  a scris în 2009 cea mai frumoasă carte de poezie, cel puţin pentru mine, apărută după Revoluţie, "Regele dimineţii". A fost cartea unui om singur rătăcit în iadul românesc, aproape un bilet de adio mai puţin obişnuit  scris cu câţiva ani înaintea morţii. 

marți, august 09, 2016

Nicolae Labiş- Hoarda de Aur la Bucureşti

"Era un tânăr scund cu trăsături mongoloide" aşa  a fost descris Nicolae Labiş, văzut de un scriitor în anii '50 în holul facultăţii de litere din Bucureşti. Labiş a fost unul dintre marii străini ai poeziei româneşti după Eminescu şi Nichita Stănescu, un scriitor născut într-un loc în care asiaticii au venit cu mult timp în urmă. Poezia lui bătăioasă  într-un fel neromânesc îţi sare imediat în ochi,citită şi recitită în marea de poezie românească moale sau plină de ironii de pamfletar. "Eu sunt din altă lume decât voi" pare un vers  pe care nici măcar Labiş nu l-a înţeles atunci când l-a scris.
  Nicolae  Labiş a scris ca un  şef de hoardă asiatică, o poezie dezlănţuită uneori, cu mult "sânge" şi  cu ambiţia de a cuprinde lumea, o poezie a temelor mari ocolite mai mereu de sufletul mic şi provincial  al poeziei româneşti. Ideea de luptă s-ar părea că l-a urmărit încă din copilărie atunci când  publica prima poezie "Fii dârz şi luptă, Nicolae". Un poet justiţiar a fost  Labiş, autor de poezie politică imitată de atâţia alţii de după el şi  care a mai avut şi norocul sau nenorocul să trăiască  în vremuri făcute pentru temperamentul lui "conflictual". Îl văd în fotografii şi înţeleg ce fel de om era: un tânăr "mic şi rău", un om cu care nu trebuie să  glumeşti prea mult, un poet precoce care  înţelegea  şi ridicolul poeziei câteodată  prea "luptătoare:"iertat să fie cel ce la mânie/mi-a împlântat cuţitul pân-la os/ dar neuitat şi neiertat să fie/ cel care-a râs de gându-mi bătăios". "Tropotul lung şi mereu al galopului meu" (versul lui care descrie cel mai bine o parte a operei sale)  s-a încheiat la vârsta la care el începea să se maturizeze. Poezia melodioasă scrisă cu o mână nemaipomenit de exersată era înlocuită cu versul alb şi maturizarea părea că are loc şi în omul politic  Labiş nu doar în scriitor. Asiatic cu vocaţie de lider, secretar UTC sau UTM al scriitorilor (dacă îmi aduc bine aminte), el era un om prea inteligent ca să poată să fie comunist până la capăt. "Labiş râde" erau cuvintele câte unui tovarăş mai în vârstă, raportate altuia cu o funcţie mai înaltă. Labiş râdea probabil în şedinţele de partid pline de discursuri ţinute în româna lemnoasă a activiştilor. "Lupta cu inerţia" ar fi putut să fie chiar lupta cu sistemul, un început al trezirii, o critică făcută mai pe ocolite comunismului, care mai târziu s-ar fi transformat în altceva, poate chiar într-o dizidenţă violentă aşa cum literatura română n-a mai avut niciodată.

duminică, iulie 17, 2016

Emil Cioran - Schimbarea la faţă a României


La aproape un secol după  "Schimbarea la faţă a României"  poporul român are o altă faţă, numai că ea nu arată aşa cum o visa Emil Cioran. Din rău în mai rău, din jos în mai jos aşa a avut loc schimbarea în  România. "Saltul istoric" despre care scria Cioran s-a făcut ca al unui sinucigaş care sare în cap de la etajul 10 deşi etajul 10  e unul aflat la o înalţime prea mare.
  Din tot  portretul psihologic făcut de Cioran românului  e ciudată lipsa unui  singur mare defect: răutatea. Popor cu o istorie mică şi o cultură şi mai mică, popor de ţărani ţinând mereu capul în jos, oameni care evită din prea multă teamă conflictele, toate au fost observate în afara sufletului rău şi acru al românului de mai peste tot. Toate erau spuse, scrise şi gândite mai înainte de atâţia alţii numai că Emil Cioran le spune în  româna lui elegantă, româna unuia dintre puţinii scriitori români cu o nemaipomenită ureche muzicală.
 Cartea are prea multe pagini fără nicio legătură cu titlul ei, capitole întregi despre istoria, cultura şi devenirea altor popoare în care te surprinde cantitatea enormă de informaţie pe care Cioran o adunase până la 24 de ani. Părea sincer obsedat şi asta face diferenţa dintre el şi alţii de dinainte şi după cartea lui, de regretul  imens, pus foarte apăsat în pagină, de a se fi născut într-o cultură mică. La fel ca Eminescu, Emil Cioran avea şi el setea de "mărire", de lucruri enorme şi spuse cu toată disperarea.Nebunia de tinereţe a lui Emil Cioran  a  dispărut ca să lase mai târziu loc unei inteligenţe rare şi unei nevoi de a scrie doar fraze geniale, câteodată prea  căutate şi prea dese ca să pară venite din mintea unui nebun cu adevărat genial. 

vineri, iulie 15, 2016

Cristian Popescu (1959-1995)- Cuvânt înainte (1988)




Cristian Popescu a fost un Nichita Stănescu  al anilor 90. Fără sânge rusesc, nebunia lui i-a dictat o poezie din altă lume care părea să-l ducă spre premiul Nobel. Poet genial într-un fel  "mic" şi românesc, Cristian Popescu ar trebui mereu comentat împreună cu Nichita Stănescu. Poet  al unei cuprinderi înguste a lumii, poet al unui singur oraş, Bucureşti şi al unui singur tramvai, tramvaiul 26, Cristian Popescu a fost, în afara poeziei, tot ce poate să fie mai diferit de Nichita Stănescu: nu a avut o armată de prieteni şi nici nu a dat multe interviuri. Poezia lor, nepolitică şi neangajată în niciun fel  are în comun  spatele întors lumii în rest diferenţa  e dată de moda poeziei biografiste a anilor 80-90.
  "Cuvânt înainte"  a apărut în 1988  şi a fost  cartea unui om obosit, aproape terminat la numai 28 de ani şi care deja îşi visa felul în care voia să fie îngropat, adică de  copiii care se joacă în Cişmigiu cu lopăţele în nisip. Cartea are şi o voce uşor de recunoscut nu doar poezii extraordinare. Vocea e  aproape mereu uşor  glumeaţă, "populară" blândă şi umilă, vocea unui Mitică bucureştean resemnat şi care pare în stare, fără să lase impresia că e fals şi să renunţe la umor şi ironie în poezia despre moartea tatălui, în versuri care îţi arată că poezia despre părinţi poate să fie şi altfel decât lacrimogenă sau făcută pentru cântece folk. Tramvaiul 26 care apare foarte des  în volum pare adus acolo de nevoia de a călători a unui om retras mai mereu între pereţii lui şi care  nu suporta mai mult de 4-5 feţe văzute în fiecare zi.
 Cristian Popescu era în drum spre Nobel sau măcar spre o nominalizare la el în anii 90, într-un Bucureşti cenuşiu şi ostil din care mulţi au plecat atunci când trebuia. El a fost îngropat  de lopata unui gropar adevărat, undeva la marginea oraşului, în Ghencea şi rămâne la marginea literaturii ca un scriitor cunoscut doar în lumea ei  mică. "Recuperatorii" de mari scriitori ar trebui să-l aducă în lumina reflectoarelor deşi poezia lui nu a avut nici timpul (după numai două cărţi) şi nici  intenţia de a avea un public prea numeros.

vineri, iunie 17, 2016

România- anti-fotbalul "total"


Olanda a inventat fotbalul total în care orice fotbalist poate lua oricând locul altuia indiferent de postul pe care joacă, fundaş, mijlocaş sau atacant. România a inventat anti-fotbalul total în care orice jucător poate  fi oricând al unsprezecelea fundaş al echipei naţionale.
  În anii 60-70 cineva a înţeles că jucătorii români, lipsiţi de calităţile fizice ale altora,  au prea puţine şanse de calificare la un campionat european sau mondial jucând "normal" adică în aşa fel încât să nu refuze  tot ce poate să fie frumos în fotbal. Temporizarea înseamnă refuzul de a juca fotbal, înseamnă să înaintezi ca la rugby, pasând în spate şi câteodată chiar pasând  la portar. Atunci au început să apară rezultatele în fotbalul românesc şi  problemele echipelor mari văzute nevoite să  muncească mult mai mult într-un meci în care România îşi închidea poarta cu o mie de lacăte.
 Jucăm şi astăzi un fotbal prea defensiv, suntem cea mai lentă echipă calificată la turnee finale şi la fel ca în box ar trebui să fim scoşi din teren pentru non-combat. Dincolo de statisticile de după meciuri şi de limba română  ridicolă şi cretină a "analiştilor" care îţi spun că "posesia" a fost "superioară" şi că pe faza ofensivă ne-am creat spaţii enorme, rămâne un singur lucru sigur: România e echipa de bursuci a Europei, o ruşine pentru fotbal şi poate că ar trebui  să  naturalizeze şi ea câtiva albanezi din divizia lor B până când Feroe  nu ne va surclasa chiar aici la Bucureşti.

sâmbătă, aprilie 16, 2016

Răpirea Europei- Nichita Stănescu

A smuls-o cum vulturul
delfinul
cum delfinul, pisica de mare,
cum pisica de mare, plevuşca,
şi aceasta, viermii,
şi ei, carnea mortului
şi el, viaţa  de apoi

luni, aprilie 11, 2016

joi, martie 31, 2016

Nichita Stănescu-poet original prin naştere


                                                       

La Nichita Stănescu originală a fost mai întâi familia. Pentru poezia română el înseamnă o palmă şi un cadou amândouă ruseşti. O palmă fiindcă îţi arată cum poţi să scrii cu geniu rusesc şi un cadou fiindcă după atâtea tancuri venite din est  într-o zi şi poezia a venit de la  Răsărit. Partea rusească a familiei lui era anticomunistă, bunicul viitorului poet fusese un adversar politic al bolşevicilor nevoit să fugă în România după ce Lenin ajunsese la putere.
 Nu ai cum să întreci, cu o minte românească, poezia scrisă de Nichita Stănescu, poezie venită dintr-o naivitate imensă, sinceră sau  mimată, dintr-o "copilărire" enormă  care a născut versuri dintr-o altă lume, mai geniale decât ale oricărui poet român dacă "genial" ar avea grade de comparaţie. Chiar şi repetarea primului an de şcoală când  Nichita nu era în stare să priceapă sensul unor cuvinte poate să însemne că la 7-8 ani sufletul lui străin nu era pregătit  să ia în stăpânire limba română.
După 2 cărţi  frumoase  semănând  cu ale celor mai buni poeţi ai momentului şi care nu anunţau marele poet de mai târziu, Nichita începe să scrie "din altă parte" cărţi cu destule poezii proaste însă şi cu o mulţime de poezii  nemaipomenite care brusc nu mai semănau  cu  ale altui poet contemporan . Alcoolul consumat în cantităţi tot mai mari a găsit un loc pe care să-l ajute în creaţie, în scris, altfel lumea poeziei plină cu alcoolici ar fi născut  atâţia poeţi  pentru Nobel. Poezia lui "metalingvistică" e doar poezia străinului ajuns întâmplător să scrie în altă limbă.În anii '30 Cioran spera că viitorul ne va vindeca de un "complex rusesc". Nichita Stănescu în loc să te vindece te complexează şi mai tare.

vineri, martie 25, 2016

Groapa- un roman al Bucureştiului de ieri şi de azi

 Eminescu spunea că hoţii care ar fi trecut Dunărea ca să jefuiască ar fi format în sudul României un alt popor. Ajuns ca dintr-o altă lume din Iaşi la Bucureşti, Eminescu un scriitor cu o cuprindere imensă a lumii mărea, exagera, simţea totul la dimensiuni uriaşe. Atâta cât este ea lumea infractorilor sudului pare mai adevărată în  "Groapa" decât în multe alte romane de acelaşi fel.
 Romanul apărut în anii '50 pare scris din nevoia de acţiune. Hoţii sunt priviţi cu multă căldură şi înţelegere şi asta i s-a reproşat mereu romanului. E o lume mică descrisă aici, o lume cu porniri mici spre ferocitate, violenţă, infracţiuni şi crime, un mic neastâmpăr nomad  într-un spaţiu restrâns, între un cartier şi alt cartier care tocmai se construieşte, între gunoaie şi tarabe şi noaptea care cade mereu peste tristeţea şi nevoia de a-şi trăi viaţa a omului de la periferie. Bozoncea este singurul "om mare", un personaj a cărui umbră imensă se ridică peste hoţii cu mult umor şi câteodată plini de remuşcări pentru victimele lor.
 Unele cuvinte din limbajul hoţilor s-au păstrat până azi: "para-ndărăt" era spus în timpul unui joc de barbut sau poker. Tehnica introducerii  descrierilor poetice(copacii, frunzele şi toată natura cartierului) după dialoguri lungi creează monotonie.Romanul trebuie neapărat recitit fiindcă te ajută să înţelegi  "sudiştii" şi pentru scena superbă literar  şi plină de forţă în care câţiva ţigani lăutari sunt mâncaţi de lupi iarna într-o pădure.