În anii 30 centrul Bucureştiului era
o mică insulă occidentală, făcută cadou de regii străini şi
pierdută într-un târg balcanic. Mircea Eliade a fost un
naţionalist atât timp cât a putut să rămână şi să scrie
acolo pe Calea Victoriei până în jurul vârstei de 30 de ani. Mai
târziu, la fel ca Emil Cioran ajuns după facultate profesor în
provincie, Eliade părăseşte România. Înainte de plecare scrie
"Întoarcerea din rai" şi "Huliganii", romane de
sfârşit de tinereţe, pline de conversaţii sau monologuri "intelectuale" , romane ale trezirii şi dezamăgirii după
„ofensiva românismului” visată la 25 de ani. Cărţi de
atmosferă cenuşie , scrise într-o limbă română superbă, cu doi
eroi de roman rusesc, fraţii Anicet, ele descriu o generaţie tânără
de intelectuali, mai mereu mică şi dezbinată, oameni care vorbesc
mult şi nu acţionează sau atunci când o fac trag un glonţ
într-un poliţist după care se ascund aproape morţi de frică.
„Generaţia” anilor 30 despre care s-a vorbit mult e de fapt o
mână de oameni puternic occidentalizaţi, adunaţi în fiecare
seară prin restaurante din centrul Bucureştiului, un grup mic şi
izolat a cărui singurătate impresionează mai mult decât ar fi
dorit-o chiar Eliade. Dincolo de ei e mereu provincia, periferia,
Mitică din Caragiale. Nu merge nimic aici, nimic n-are rost, „n-ai
cu cine” asta pare să spună Eliade scriitor cu sânge moldovenesc
şi care la fel ca Eminescu, ura de moarte partea balcanică,
„miticismul” literaturii române. Personajele lui sunt aproape
toate bucureşteni , scriitori, profesori sau oameni din aristocraţia
probabil cu sânge grecesc a Bucureştiului care par mai adevăraţi
decât la oricare alt prozator şi fiindcă Eliade era printre
puţinii intelectuali primiţi în casele elitei capitalei. Anişoara
şi Adriana Lecca arată şi vorbesc ca două studente din
rămăşiţele adevăratei elite a Bucureştiului comunist de
dinainte de 89 pe care orice român a cunoscut-o venind aici din
provincie iar profesorul Baly e intelectualul blând, simpatic,
preţios şi ridicol care nu ieşea niciodată din casă fără să
poarte cravată. Undeva între ei ar putea să fie chiar Eliade în
scriitorul David Dragu, intelectual născut într-o familie
românească mai modestă, fiu tot al unui ofiţer şi cel mai bun
prieten al lui Pavel Anicet, cel mai interesant personaj al
romanului. Pavel e un Raskolnikov mai resemnat şi mai nobil, un
intelectual tânăr, „amant sportiv” şi filozof blazat, pierdut
într-un cult al figurii tatălui mort, rămas în amintirea lui ca
un om la a cărui înălţime nu s-ar putea ridica niciodată.
Tristeţea lui fără un motiv serios
are şi ceva de roman franţuzesc , el suferă de un „ rău al
secolului” , de lipsa unui scop în viaţă după realizarea Marii
Uniri, la fel cum francezii căzuseră în depresie după moartea lui
Napoleon. „Plutirea” lui Pavel prin tot romanul, printre femei
frumoase şi părăsite, printre intelectuali guralivi şi
plictisitori i-a reuşit foarte bine lui Eliade, creator aici al
unui personaj uimitor şi care din păcate nu s-ar putea naşte
niciodată în România. Şi finalul romanului rămâne una dintre
cele mai frumoase scene ale literaturii române într-o carte scrisă
cu multă eleganţă oricâte influenţe străine ar avea. Eliade
credea că vine din partea curată a poporului român aşa cum apare
el în balade populare şi mituri şi spera că Mitică muntean,
ardelean sau moldovean ocupă doar un loc mic în sufletul românesc
când în realitate era invers. Cu „Întoarcerea din rai”, poate
cel mai bun roman al intelectualului român de „Calea Victoriei”
începe să aibă îndoieli şi dezamăgiri. Povestea lui reia, fără
ca el să-şi dea seama, viaţa Crailor bucureşteni din Mateiu
Caragiale fără barocul ei balcanic având în schimb un desen simplu de costum popular românesc : câţiva români îndrăgostiţi de Occident, captivi în
spaţiul balcanic, amestec de comedie, mizerie şi singurătate
cumplită. Sinuciderea lui Pavel Anicet repetă moartea lui Paşadia,
într-un fel tot o sinucidere. Ei sunt Craii care mor în România,
Eliade, Cioran şi alţi câţiva Craii care pleacă.
