Sufletul vinului-traducere din Charles Baudelaire

Cânta în noapte vinul la o masă:

„Ca unui frate azi dezmoştenit

Din închisoarea mea de sticlă

Lumina dintr-un cântec îţi trimit

Ca să mă nasc cu suflet şi parfum

Ţi-a stors pe dealuri soarele puterea

Nu-ţi uit sudoarea, truda şi acum

Oricât mă bei nu ai să simţi durerea

Fiindcă în cel răpus de munci îmi place

Pe gât să îi alunec strop cu strop

În pieptul cald să îmi găsesc mormânt

Şi nu în pivniţi reci să mă îngrop

Din mine iei speranţă, fericire

Şi-un cântec vesel de duminici

Aşează-ţi coatele pe-o masă

Ca să mă bei, să mă glorifici

Femeii tale îi aprind privirea

Redau copilului culoarea, forţa

Şi muşchii lui în lupta grea cu viaţa

Vor fi ca ai atletului cu torţa

În tine cad ca o licoare sfântă

Magic grăunte semănat de-un zeu

Să crească din unirea noastră Poezia

O floare rară pân-la Dumnezeu !”

2017 România-comuniştii la fel ca luptătorii din munţi

Ca să distrugi foştii comunişti trebuie să distrugi într-un fel chiar ideea de "popor român". Astăzi când mai mult ca niciodată se vorbeşte despre dispariţia poporului român parcă aud clătinându-se statuia comunismului gată să devină măcar pentru un secol un morman de moloz. Venind mereu din spatele poporului român şi nu din mijlocul lui foştii „utopici” analfabeţi seamănă astăzi când „poporul” dispare puţin câte puţin cu un soldat care poartă o vestă anti-glonţ tot mai ruptă. În 2017 când tot mai mulţi români pleacă afară sloganul în alegeri al oricărui lider comunist ar putea fi „un interlop dintre noi pentru liniştea noastră” .

  Chinuiţi prin închisori de noii „torţionari” ai justiţiei sau rezistând „eroic” prin pădurea vilelor din cartierul Primăverii, interlopii roşii s-ar putea să simtă disperarea din anii 50 a luptătorilor din munţi şi să aştepte în genunchi venirea tancurilor ruseşti punând urechea la pământ şi nu ridicându-şi ochii spre cer ca luptătorii care aşteptau venirea avioanelor americane. Azi vin şi avioanele F16 şi „drumul” tovarăşilor s-a închis chiar dacă în România nimic nu e sigur şi orice victorie poate să fie mâine o înfrângere. Comuniştii coboară din autobuzul cu deţinuţi la ultima staţie, puşcăria Jilava, visându-şi „Memorialul Durerii Comuniste” de peste 50 de ani, iubindu-şi creştineşte călăii, scriind poezii agramate pe ziduri şi şoptind în ultima clipă celor rămaşi în viaţă „să nu ne răzbunaţi!”

Mircea Eliade-Întoarcerea din rai

În anii 30 centrul Bucureştiului era o mică insulă occidentală, făcută cadou de regii străini şi pierdută într-un târg balcanic. Mircea Eliade a fost un naţionalist atât timp cât a putut să rămână şi să scrie acolo pe Calea Victoriei până în jurul vârstei de 30 de ani. Mai târziu, la fel ca Emil Cioran ajuns după facultate profesor în provincie, Eliade părăseşte România. Înainte de plecare scrie "Întoarcerea din rai" şi "Huliganii", romane de sfârşit de tinereţe, pline de conversaţii sau monologuri  "intelectuale" , romane ale trezirii şi dezamăgirii după „ofensiva românismului” visată la 25 de ani. Cărţi de atmosferă cenuşie , scrise într-o limbă română superbă, cu doi eroi de roman rusesc, fraţii Anicet, ele descriu o generaţie tânără de intelectuali, mai mereu mică şi dezbinată, oameni care vorbesc mult şi nu acţionează sau atunci când o fac trag un glonţ într-un poliţist după care se ascund aproape morţi de frică. „Generaţia” anilor 30 despre care s-a vorbit mult e de fapt o mână de oameni puternic occidentalizaţi, adunaţi în fiecare seară prin restaurante din centrul Bucureştiului, un grup mic şi izolat a cărui singurătate impresionează mai mult decât ar fi dorit-o chiar Eliade. Dincolo de ei e mereu provincia, periferia, Mitică din Caragiale. Nu merge nimic aici, nimic n-are rost, „n-ai cu cine” asta pare să spună Eliade scriitor cu sânge moldovenesc şi care la fel ca Eminescu, ura de moarte partea balcanică, „miticismul” literaturii române. Personajele lui sunt aproape toate bucureşteni , scriitori, profesori sau oameni din aristocraţia probabil cu sânge grecesc a Bucureştiului care par mai adevăraţi decât la oricare alt prozator şi fiindcă Eliade era printre puţinii intelectuali primiţi în casele elitei capitalei. Anişoara şi Adriana Lecca arată şi vorbesc ca două studente din rămăşiţele adevăratei elite a Bucureştiului comunist de dinainte de 89 pe care orice român a cunoscut-o venind aici din provincie iar profesorul Baly e intelectualul blând, simpatic, preţios şi ridicol care nu ieşea niciodată din casă fără să poarte cravată. Undeva între ei ar putea să fie chiar Eliade în scriitorul David Dragu, intelectual născut într-o familie românească mai modestă, fiu tot al unui ofiţer şi cel mai bun prieten al lui Pavel Anicet, cel mai interesant personaj al romanului. Pavel e un Raskolnikov mai resemnat şi mai nobil, un intelectual tânăr, „amant sportiv” şi filozof blazat, pierdut într-un cult al figurii tatălui mort, rămas în amintirea lui ca un om la a cărui înălţime nu s-ar putea ridica niciodată.

Tristeţea lui fără un motiv serios are şi ceva de roman franţuzesc , el suferă de un „ rău al secolului” , de lipsa unui scop în viaţă după realizarea Marii Uniri, la fel cum francezii căzuseră în depresie după moartea lui Napoleon. „Plutirea” lui Pavel prin tot romanul, printre femei frumoase şi părăsite, printre intelectuali guralivi şi plictisitori i-a reuşit foarte bine lui Eliade, creator aici al unui personaj uimitor şi care din păcate nu s-ar putea naşte niciodată în România. Şi finalul romanului rămâne una dintre cele mai frumoase scene ale literaturii române într-o carte scrisă cu multă eleganţă oricâte influenţe străine ar avea. Eliade credea că vine din partea curată a poporului român aşa cum apare el în balade populare şi mituri şi spera că Mitică muntean, ardelean sau moldovean ocupă doar un loc mic în sufletul românesc când în realitate era invers. Cu „Întoarcerea din rai”, poate cel mai bun roman al intelectualului român de „Calea Victoriei” începe să aibă îndoieli şi dezamăgiri. Povestea lui reia, fără ca el să-şi dea seama, viaţa Crailor bucureşteni din Mateiu Caragiale  fără barocul ei balcanic având în schimb un desen simplu de costum popular românesc : câţiva români îndrăgostiţi de Occident, captivi în spaţiul balcanic, amestec de comedie, mizerie şi singurătate cumplită. Sinuciderea lui Pavel Anicet repetă moartea lui Paşadia, într-un fel tot o sinucidere. Ei sunt Craii care mor în România, Eliade, Cioran şi alţi câţiva Craii care pleacă.