16.02.2021 Australian Open - Gangsta Serena distruge mafia oii: 6-3, 6-3

Adrian Păunescu-"Urmaşilor mei Păuneşti las vouă şase case"

 Dacă Ienăchiţă Văcărescu lăsa în urmă un testament superb aflat poate şi astăzi în manualul de literatură română cum ar suna el sau măcar începutul lui în varianta Adrian Păunescu ? Poate aşa; "Urmaşilor mei Păuneşti/ las vouă moştenire şase case/ şi plata impozitelor lor". Multe case şi poate nu întâmplător multe cărţi a lăsat în urmă scriitorul. În tinereţe un poet ok, cu o mână puternică de scriitor dar fără geniul rusului Nichita şi mai târziu un folkist fără chitară tot ok, Păunescu te uimește prin alegerea făcută după înființarea Cenaclului; între poezia adevărată scrisă pentru bani puțini dar și pentru visul oricărui scriitor adică o nominalizare la un mare premiu literar și texte mai ușoare plătite mult mai bine și mai mult aplaudate prin stadioane, el alege a doua variantă. O viață de lux și un cenaclu care fără muzică nu ar fi însemnat prea mult adică ar fi fost acolo doar recitări de poezie care din păcate nu umplu niciun stadion din lume. Mai târziu după ce era să fie linșat în 89 poate chiar de foștii lui spectatori, Păunescu scapă cu obrajii și ochii umezi și renaște din propria cenușă scriind poate cea mai proastă parte a poeziei lui și cea mai proastă ultimă poezie de pe patul spitalului dacă ne gândim la cei mai cunoscuți poeți români. Labiș comparat după moarte cu un pescăruș, Marin Sorescu urcând la cer, din patul de spital pe o pânză de păianjen, te fac să te întrebi ce anume să alegi pentru Păunescu. A spus-o chiar el numind acel animal sacrificat în ziua de Crăciun. După multe bătălii, simțindu-se probabil și cu musca pe căciulă, inima poetului explodează parcă prea repede pentru cel care visa eroic dragostea pe tunuri. A fost înmormântat la fel ca Vadim Tudor, probabil cu pile la primărie, în apropiere de Eminescu. Poetul național stă în felul ăsta ca Isus între cei doi tâlhari în varianta post-comunistă.

97 de ani de la moartea lui Lenin. Fără el n-ar fi existat Nichita Stănescu.

Plecat de la munca de jos dar în Occident şi nu ca un cizmar, servitor în tinereţe în casa unui pictor din Paris, Lenin devine mai târziu stăpânul Rusiei. Fără el n-ar fi existat nici comunismul românesc şi într-un fel nici poezie românească pe care chiar merită să o traduci străinilor. Bunicul poetului era din păcate sau din fericire pentru literatura română, atunci când Lenin a venit la putere, un membru al unui partid de opoziţie. Ca să nu fie arestat şi poate condamnat la moarte, generalul profesor Nikita Cereaciukin fuge în România şi mai târziu fiica lui se căsătoreşte cu un român din Ploieşti. Nichita Stănescu scriitorul dar și omul din interviuri contrazice ce spunea Emil Cioran adică ”geniul Occidentului n-o să-l imitați niciodată” numai că el le spunea asta românilor. Nichita un om rar în istoria României, o picătură de ”nebunie” rusească, o minte din Nord și un  corp din Sud  așa cum îi plăcea să spună.

Afro-comuniştii câştigă în America

 

Comunismul nu moare. el veghează şi face planuri pentru viitor- Richard Nixon

Încă o dată despre Cristian Popescu (1959-1995)

În salata oriental-slavă numită poporul român nevoia de poezie e semnul după care recunoşti originea unor oameni la fel ca părul blond şi ochii albaştri ai altora. M-a mirat enorm cât de mult seamănă Cristian Popescu cel mai mare poet român (în afară de marele  rus Nichita Stănescu), cu Rilke unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii şi asta m-a făcut să mă gândesc la emisiunile la care nu prea mă uit în care oameni din aceeaşi familie, poate chiar fraţi gemeni se revăd într-un platou de televiziune după zeci de ani. Prostia cu originea latină sau măcar o parte din ea ar trebui să dispară din manualul de istorie.. Picatul la bac e turcul cu sabie, jeep şi piţipoancă, ţaţa şi jupânul din Caragiale  sunt orientalii în rest locul din care venim trebuie căutat în altă parte. Baiazid şi nu Traian ar trebui să fie părintele de la care se revendică unii români. Într-o lume nouă în care istoria se rescrie "pe bune" cehii şi slovacii trebuie să devină o parte a ADN-ului românesc.

când oricum nu se mai putea trăi- covid 19 virusul care vindecă lumea

"duşmanul poporului" pe care românii nu pot să-l alunge

nu poţi să-l loveşti, nu poţi să-l ameninţi, nu poţi să-l scuipi, nu poţi să-l închizi. el "vine, vine, vine şi calcă totul în picioare" ca o pedeapsă, răzbunând parcă  tot ce a fost rău în ultimii ani.

Coronavirus, dă-mi o lume nouă !

Spre sfârşitul anilor 70, după un plan comunist, lumea a început să se schimbe într-un fel satanic: un om care nu era deloc nou şi care nu era niciodată adus la televizor, omul de la marginea oraşului a fost ajutat să ajungă în centrul lumii. Un om care trăieşte cu nevoi aproape animalice, un om mai sportiv şi mai obsedat de corpul lui ca niciodată a împins la sinucidere în ultimii ani oameni care ar fi trebuit să fie modele pentru o lume întreagă. Un virus ciudat apare parcă la momentul potrivit într-o lume de câini cu feţe umane. Oricât ar părea de ciudat sau de nemilos spus el poate să fie speranţa pentru o lume mai bună sau pentru sfârşitul ei.

Cine mai citea "Arta războiului", cartea liderului din Gratia ajuns după gratii

Deşi spunea că în şcoală nu găseşti bărbăţia, liderul din Gratia citea totuşi o carte: "Arta războiului". Atunci în faţa televizorului mi-am adus aminte numele altei vedete mult mai cunoscute care într-un interviu din închisoare din anii 90 în America spunea că a avut timp să citească mai multe cărţi bune una dintre ele fiind cartea dictatorului din "Pădurea nebună". Tupac, golanul subculturii americane fusese şi el atras ca mai toţi şmecherii de tot ce înseamnă luptă în cultură  sau mai bine zis bătaie deşi era un om născut pentru altercaţii de stradă nu pentru războaie. Mai târziu s-a văzut că lectura asta nu l-a ajutat prea mult şi oricum nu ştiu ce poţi să înveţi dintr-o carte în care e vorba despre războiul din urmă cu multe secole. Războiul se duce astăzi după alte reguli dar partea tristă în toată povestea asta e că Tupac părea, la numai 25 de ani, după toată pălăvrăgeala lui fără cap şi coadă un om mult mai inteligent decât omul politic român.

Cântecul celui care fuge în lume-traducere J.W. von Goethe

Dinspre munţi cobori spre dealuri

Pe câmpii eşti călător

Unde aripile cântă

Şi cântecul e în zbor

Şi îndemnului nebun

Bucuria îţi urmezi

Nu mai vrei să ştii de nimeni

Doar în mersul tău mai crezi

Am rupt orice legături 

După mine-nchid o poartă

Pot să spun şi pot să simt

Întâmplarea ce m-aşteaptă

Mă despart şi rătăcesc

Semn de doliu port în piept

O femeie sau o alta

Astăzi, mâine o s-aştept

Niciun loc să nu te lege

Îndrăzneşte, fugi de-acasă!

Mintea, braţele, puterea

Oriunde-şi găsesc o casă

Unde soarele zâmbeşte

Nicio grijă nu mai doare

Ne-am împrăştiat prin lume

Fiindcă e atât de mare

Totuşi ce înseamnă clipa 

Orizontul ce-l priveşti

Şi-n albastrul de departe

Cât noroc ai să găseşti?

Norocos vei fi cu noi

Şi oriunde viaţa toată

Unde bem, unde iubim

Lumea-i liberă, bogată

Timpul şi frumuseţea

"Astăzi le văd îmbrăcându-se

vechile mele iubiri din umbra trecutului

ele sunt ca lava prăfuită

a unui vulcan stins, deja îngheţat"

(A. Cantacuzino 1874-1949)

" Ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur"

"Cum se numeau bătrânii aceia buni, care tot veneau pe la noi când eram mic? Dar ceilalţi doi, bărbatul cel încruntat şi femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa noastră şi care la început nu erau aşa bătrâni? Cum se numea clădirea aceea în care-am învăţat eu? Cum se numeau lucrurile pe care le-am învăţat eu? Ce nume purta povestea aia cu patru picioare, pe care mâncam şi beam şi pe care am jucat de câteva ori? În fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semăna cu o roată roşie, şi se tot rostogolea numai într-o singură parte – cum se numea? Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată din ani, pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu?" - (Marin Sorescu, Iona)

Diferența dintre un oraș occidental și un oraș românesc

Cum să mă mai întorc în România? Nu mai pot să trăiesc fără poezia bulevardelor și a străzilor înguste-Emil  Cioran

Țiganii și ”discriminarea”

”Fugi, Lună!

Dacă vin țiganii

Fac din inima ta

Coliere și inele albe! ”

(Federico Garcia Lorca)

Cum poate să fie învinsă Rusia

În atâtea secole am învățat că nu putem să învingem rușii dar putem să-i facem să creadă în valori false până când se vor distruge singuri-Otto von Bismarck

Christoph Meckel-Păunul (1959)

Din cenușa Germaniei nu se ridică nicio pasăre Phoenix
împrăștii cenușa cu piciorul
și mă împiedic de aripi arse
de coarne și resturi de blană
e doar un păun într-un vârtej de cenușă
cu o aripă de lemn și una de fier
cu fulgii imenși înghițiți de flăcări

Văd doar un păun desfășurându-și evantaiul strălucitor
lovit de roți de oțel
sub un cer cenușiu
și aud cântecul de victorie
al ciorilor și al vrăbiilor
când corbii se aruncă în penele de aur
și păduchii negri se-nmulțesc
și furnici imense îi rod încet ochii

Machedonii: noi credem în oaie!

Declarația unui jucător de tenis născut în sud-estul Europei și care joacă pentru Australia cred că spune multe despre felul în care gândește ”săracul” balcanic ajuns din stână, orice ar însemna ea  în vila cu jacuzzi. La nervi, după un meci pierdut, sportivul le-a spus reporterilor, cu un amestec de cinism și tupeu golănesc pur balcanic: Am pierdut, și ce dacă? Mă duc acasă și-mi număr banii! Golanul vorbea ca după o repriză de muls oaia în care nu reușise să obțină chiar atât de mult lapte pe cât sperase. Declarația lui m-a făcut să mă gândesc la români și la machedoni și să mă întreb dacă nu cumva eticheta de popor de ciobani nu se potrivește doar machedonilor. Oaia, ”nobila” oaie care apare chiar într-un fel de imn al machedonilor dormind în casă poate sub pat, pare animalul preferat al acestor sudiști poate singurii adevărați sudiști ai României. După atâția ani trăiți între români calul mi s-a părut că e un animal pe care l-am văzut mai des prin curțile oamenilor din sudul României. Dar ce bani să le aducă el machedonilor? E oricum un animal mai mare și chiar periculos câteodată când te apropii prea mult de el. Machedonii preferă oaia o alegere ciudată pentru oameni cu pretenții de războinici care câteodată postează pe internet poze în care un balcanic ține în mână o sabie. Oaia rămâne icoana machedonilor care mai au și tupeul să facă semnul crucii spre cer imediat după ce le-a mai intrat în cont un milion de euro. Religia și averea, ce s-ar putea bate mai tare cap în cap decât ele? Asta dacă nu cumva acolo sus în cer nu s-a ridicat sufletul unei oi moarte și care trebuie să primească mulțumiri fiindcă și-a făcut datoria până la capăt.

S. Halep și ”aromanii”

După 1989 o comunitate de analfabeți străini orientali apare tot mai des la televizor și în ziare. Ascunși câteodată sub numele turcesc Kara adica ”negru” scris mai ”românește”,  ei sunt machedonii. Țărani străini și mafioți cu mari probleme în exprimarea în limba română sau cu un scârbos accent în engleză ei îți arată de câte ori deschid gura că nu au nicio legătură cu grecii un popor cu o tradiție culturală mai  mare decât numărul tuturor oilor pe care ei le-au avut sau le vor avea vreodată. Trăind ca mai toți proștii aroganți cu gura mai mare decât curajul prin cârciumi pline cu infractori, machedonii s-au simțit dintr-odată puternici în fața unor oameni care ori au trăit în bibliotecă ori au avut o viață normală de familie. Au început să amenințe și să ne înjure la fel ca țiganii și poate că în loc de aromâni ar trebui numiți ”aromani”. Dintre toți ”aromanii” a apărut tot mai des la știri o jucătoare de tenis mică și iute și foarte ambițioasă  pe care din păcate corpul nu o ajută să ducă mai multe turnee la rând sau nici măcar mai multe meciuri în care e nevoie de un efort imens nu doar de forța picioarelor. Ea a moștenit bineînțeles toată răutatea comunității din care vine pe care o arată doar atunci când nu se mai controlează, după un punct câștigat când lovindu-și ”băiețește” cu pumnul un umăr îi vezi ochii strălucind de ură și aroganță. Ce observi cu bucurie la ea e tocmai asta: machedonii nu sunt oamenii cei mai  puternici. Înfrângerea de astăzi de la Roland Garros pare o victorie la pas a Anisimovei, o jucătoare care mi s-a părut că s-a mișcat , chiar dacă nu am văzut tot meciul, cu multă relaxare și și-a întins adversara prin toate colțurile ca să împiedice clar încă o victorie scremută chipurile una obținută după o luptă de ”legendă”. Din păcate toată ura împotriva machedonilor se revarsă asupra unui om care dacă ar fi apărut în anii 80 sau 90 ar fi fost primit cu mai multă căldură. Orice înfrângere a machedonilor și a unei părți din minoritatea țiganilor, astăzi mai ”inteligenți” și mai ”analiști” ca niciodată e un pas destul de mare spre recâștigarea României de către români.

Dimitrie Cantemir despre ”războinicii” români

Curaj deosebit înainte de bătălie și tot mai puțin după ce ea începe.

Ce a ''furat'' Eminescu de la Goethe

Cum ar fi scris Eminescu dacă n-ar fi citit poezii în limba germană? Poate la fel ca in tinerețe cînd citea doar Alecsandri. Mai târziu pleacă în străinătate, descoperă cultura germană și devine Eminescu pe care îl știe toată lumea. Ajunge să citești două versuri din Goethe: ''Bleibe, bleibe bei mir, /Holder Fremdling, süße Liebe'' adică ”Rămâi, rămâi la mine/ Frumoasă străină, dulce iubire” ca să crezi că ai citit versuri de Eminescu traduse în germană. Mai lipsește doar o singură literă de la începutul versurilor :”O, rămâi, rămâi la mine/te iubesc atât de mult” ca să înțelegi de unde vine toată muzica superbă din poezia lui. Atâția ”analiști” ai poetului național înjurându-l sau lăudându-l să nu fi înțeles de unde vine Eminescu chiar dacă articole despre ei doi s-au mai scris fără să fie vorba în ele despre vocea frumoasă a poetului german? Limba germană cu topica ei ciudată prea puțin cunoscută românilor ”latini” e un cântec care sună nemaipomenit în română, o muzică diferită de poezia franțuzească pe care a citit-o mai târziu Arghezi. ”S-aduc cu tine îmi e toată fala” scrie Eminescu într-o poezie despre Shakespeare, poate împingându-ne ușor viclean spre o sursă falsă. El ”aduce” puțin și cu Goethe sau numai cu el. Un fel de ”formă” împrumutată care a creat mai târziu un ”fond” românesc . Sau poate că eu un om care a citit prea puțin ar trebui să mă ”documentez” mai mult.

Being there (1979) un film cu Peter Sellers

La începutul anilor 70 când televiziunea înlocuia încet-încet lectura, când clasa politică americană era în cădere liberă şi când în plin război rece limba rusă devenea aproape obligatorie, un idiot american, Grădinarul Norocos, o traducere aproximativă a numelui,  creat după modelul personajelor din Dostoievski  e chemat să salveze America, mergând ca Isus pe apă într-o scenă din finalul filmului. Filmul erotic, sportul, violenţa afro-americanilor,  ”buruieni” care năpădeau America din acea perioadă  apar aici într-o fotografie completă. Un rol imens pentru Peter Sellers cunoscut mai mult pentru comedii uşoare ca „The party” sau „Pantera roz”. Aici în penultimul lui film (regizor Hal Ashby) şi în ultimul a cărui premieră a apucat să o vadă el încearcă şi reuşeşte să demonstreze că e mai mult decăt un actor care ar putea să-şi facă spectatorii să moară de râs. Filmul are câteva scene „de colecţie” în care faţa lui are o expresivitate rară. Un film-protest, o satiră genială cu bătaie lungă în timp şi care merită redescoperită astăzi. Poate că filmul nu e destul de intelectual sau „straniu” pentru unii cinefili ai filmului european şi totuşi rămâne o capodoperă a genului de film american „de artă” şi în acelaşi timp comercial. Mai trebuie spus că polonezul Jerzy Kosinski, autorul scenariului „Being there” (1970) a fost acuzat că a plagiat romanul unui alt scriitor polonez.

Avea dreptate Nietzsche?

"Oamenii răi nu au cântece. Atunci de ce cântă ruşii?"

Cântec pentru Celia- traducere din Ben Jonson (1572-1637)

Tu lasă-ţi ochii să mă soarbă

Pe-ai mei îi las să se îmbete

Dacă sărutul tău e-n cupă

Numai de el îmi va fi sete

Când sufletul e însetat

N-am să mai sorb licori divine

Aş refuza cupa lui Iov

Ca să te beau numai pe tine

Ţi-am împletit din flori coroană

Ştiu că e darul prea mărunt

Însă ţi-am spus: pe fruntea ta

Nu se va ofili nicicând

Tu doar i-ai respirat parfumul

Şi n-ai primit acest cadou

Acum coroana înfloreşte

În fiecare zi din nou

Cea mai mare insulă a poeziei: Marea Britanie

Pentru Emil Cioran cea mai frumoasă poezie a lumii era poezia engleză. Cultura engleză a rămas mereu departe de România şi România a stat poate şi mai departe de cultura engleză. Înainte de comunism tinerii români nu erau trimişi niciodată să studieze în Anglia şi în comunism distanţa faţă de englezi a fost şi mai mare. Comuniştii au lăsat să ajungă în România numai cultura franceză şi fiindcă stânga politică era destul de puternică în Franţa. Am fost "îndopaţi" încă din copilărie cu proza şi mai târziu cu poezia franceză şi asta n-a fost un lucru rău. Şi totuşi ne-a rămas străină o mare literatură: literatura engleză. Ne-a împiedicat să o cunoaştem într-un fel ciudat chiar un englez, Shakespeare care seamănă cu un zid după care nu mai poţi să vezi restul marilor scriitori englezi. Recunoscut drept cel mai mare poet al lumii şi de Eminescu: "S-aduc cu tine îmi e toată fala" , Shakespeare a făcut parte nu doar dintr-o mare cultură ci şi dintr-o mare generaţie mai puţin sau deloc cunoscută. Dacă poezia vine din nebunie şi câteodată din alcool s-ar părea că englezii le au din plin pe amândouă.

Celei care refuză-traducere din Andrew Melville (1545-1622)

Cu Lumea şi cu Timpul căzute la picioare

Refuzul tău, iubito, nu m-ar durea prea tare

Am aştepta şi am alege în linişte un fel

Prin noaptea de iubire să trecem ca-n tunel

Pe malul Gangelui tu culegând rubine

Eu pe sub podul Humber plângând doar după tine

Vreo zece ani trăind printre civilizaţii

Te-aş adora imens până la inundaţii

Iar tu m-ai refuza doar dacă ai să vrei

Mult timp până s-ar converti evrei

Iubirea mea ar creşte ca o plantă

Mare cât un imperiu în timpul ca o fantă

Fiinţa ta un secol în versuri lăudată

Ar fi cu-a ta privire sub frunte strecurată

Şi două secole iubindu-ţi uşor câte un sân

S-ar scurge-ncet dacă n-aş deveni bătrân

Şi fiecare parte a corpului prea dragă

Mi-ar fi-ntr-o epocă a timpului întreagă

Însă aud chiar şi acum cum sună

Carul cu aripi al Timpului în urmă

Şi îşi întind în faţa mea mereu

Eternele deşerturi nisipul lor prea greu

Va dispărea curând şi frumuseţea ta

Sub marmuri de mormânt cântecul meu va sta

Doar viermii vor gusta din carnea neatinsă

Onoarea sub ţărînă la fel dorinţa stinsă

Fiindcă de ochii lumii mormântul e scăparea

Numai că nu există acolo-mbrăţişarea

Şi-atunci acum cât eşti în floarea tinereţii

Scurt timp acoperită de roua dimineţii

Şi când sufletul tău în fiecare loc

Prin porii tăi şi-aprinde oricând câte un foc

Să facem puţin sport lăsând grăbiţi să cadă

Tot ce avem pe noi ca păsările-n pradă

Măcar o dată-n doi şi timpul devorând

Puterea să-i învingem acum cât mai curând

Căldura noastră, forţa cumplit se vor atinge

Şi se vor împleti aşa cum e o minge

Va exploda plăcerea de fiecare parte

Şi gratiile vieţii le va zvârli departe

Dacă noi doi un soare nu suntem împreună

Fii liniştită, totuşi îl facem să apună

Poezia e un colţ de fereastră-traducere din Goethe

Poezia e un colţ de fereastră pictată

Al bisericii văzute din piaţă

După ea: cenuşiu şi-ntuneric

Asta cred inculţii o viaţă

Dar dacă ai intra măcar o dată!

În faţa altarului sfânt să te-nchini

Pereţii cu poveşti, icoane

S-ar umple de lumini

Pentru ochii tăi un loc potrivit

Care te-a apărat, te-a clădit 

Gânduri de noapte-traducere din Goethe

Stelelor frumoase şi nefericite

Drumuri de corăbii luminând mereu

Cât de rău îmi pare că nu vă atinge

Mâna unui om sau a unui zeu

Dragostea rămâne pentru voi străină

Alergaţi pe cer fără încetare

Stelelor frumoase şi nefericite

Singure deasupra, şiruri călătoare

Când la ţărm m-aşteaptă braţe calde, moi

Şi uit miezul nopţii şi vă uit pe voi

Lângă craniul lui Schiller-traducere din Goethe

În osuarul sumbru am văzut

Cel mai de seamă craniu dintre toate

Odihna, cenuşiul unui timp

Peste aceste oase presărate

Umeri căzuţi, tot ce-aţi purtat odată

Toate deja au fost uitate

Mâna, piciorul stând desprinse

Şi toate-aceste membre delicate

Zadarnic se întinde învelişul

Acum mucegăit, uscat

În care nobila materie

Necunoscută s-a păstrat

Dar dintr-odată locul rece

Nu mă mai strânge, nu mă-ngheaţă

De parcă moartea răspândeşte

Un aer cald, un semn de viaţă

Imensa formă mă încântă

Cu spiritul de zei atins

Ea îmi aduce-aminte marea

Când peste ţărmuri s-a întins

Vas de mister! Oracol plin de daruri

E mâna mea nedemnă să te ţină

Aş vrea să-ţi fur comorile umil

Icoane să îmi fie afară la lumină

Ce poate omul să câştige-n viaţă

Când doar aşa descoperă că-i zeu?

Adăugând putere minţii sale

Şi lângă spirit rămânând mereu

Celui care e original-traducere din J.W.von Goethe (1749-1832)

Îmi spune unul genial:

"Nu vin din nicio şcoală

De toţi maeştrii din trecut

Mă lepăd ca de-o boală"

El totuşi ţine de o şcoală:

"Prostia cea originală"

Pescarul-traducere din J. W.von Goethe

Uşor se mişcă apa

Spre un pescar la mal

În linişte priveşte

Un fir întins în val

El vede dintr-odată

Cum ape se despart

Şi-o fată îi apare

Din valuri ce s-au spart

Ea îi cânta aşa:

"De ce ne păcăleşti

Şi ne ridici spre moarte

Cu trucuri omeneşti?

Dacă ai şti a noastră

Odihnă din adâncuri

Ai coborî acum

Fără să stai pe gânduri

Chiar Soarele coboară

Chiar Luna cade-n mare

Şi îşi ridică faţa

Şi strălucesc mai tare

Nu vezi tu cerul umed

Nu-i simţi chemarea nouă

Faţa nu îţi scufunzi

Într-un ocean de rouă?"

Uşor de-un val pescarul

Piciorul şi-a lovit

Şi inima îi bate

Ca la un semn iubit

Ea îi cânta mereu

De Lună şi de Soare

L-a tras pe jumătate

El tot mai mult dispare

Lui Cupidon-traducere din J.W. von Goethe

Cum îmi spuneai copil viclean şi fără casă:

"Vreau numai două ore la tine să rămân"

Dar n-ai plecat atâtea nopţi şi zile

Şi-acum m-arunci în stradă de parc-ai fi stăpân!

M-ai alungat de unde trăiam în largul meu

Acum dorm pe pământ în nopţile de chin

Flăcări începi s-aprinzi pe vatra mea mereu

Şi lemnele de iarnă şi braţul meu puţin

Mi-ai rătăcit prin colţuri şi lucrurile-n casă

Le caut ca un orb şi-am devenit nebun

Trăiesc într-un vacarm dar tot mă tem copile

Că mâine ai să-mi spui "nu vreau să mai rămân"

Cântec de seară-traducere din J.W. von Goethe

Peste culmi de munţi

valuri de tăcere

vârfuri de copaci

fără adiere

cântecul de păsări

în păduri se stinge

neliniştea ta

şi tu vei învinge

La capătul liniei (1982)-un film cu Mircea Albulescu

Tot ce a fost mare în istoria poporului român a fost străin. Polonezul Mircea Albulescu nu avea cum să aibă prea mulţi fani aici în Balcani unde doar marii comici, poate şi ei străni cu sânge grecesc sunt opriţi pe stradă ca să dea autografe. Privirea lui înecată în tristeţea şi ferocitatea Nordului merita să apară pe ecranele cinematografului chiar dacă el nu avea nicio replică în film. Unul dintre cele mai bune roluri ale lui a fost în "La capătul liniei" film făcut după un scenariu care fură aproape scenă cu scenă, mutând-o într-un decor de provincie românească, povestea din "The scarecrow" cu Al Pacino şi Gene Hackman, ultimul un Albulescu mai senin şi la fel de puternic. Dacă mesajul filmului american e  clar unul anti-violent adică să treci prin viață glumind și nu lovind, ”La capătul liniei” încearcă să contrazică, poate chiar și prin numele filmului,  ideea prezentului și viitorului luminos al patriei  lozinca impusă cu forța de cenzura comunistă. Doi oameni încearcă să se stabilească într-un anume  loc și cenzura poate că a crezut  la prima  vedere sau prima vizionare că problema vine din trecutul lor infracțional când de fapt ce nu merge e tocmai ...România. E la fel peste tot , e o replică din film care trebuia în primul rând tăiată de niște cenzori mai atenți.  E ciudat să-l vezi pe Mircea Albulescu jucând un muncitor bătrân, un nea Crişan fost deţinut proaspăt eliberat când el era născut pentru roluri de aristocraţi scriitori care să apară la masa lor de scris, ţinând între degete o pipă şi având în spate biblioteca plină de cărţi. Chiar şi aşa prezenţa lui are o forţă imensă în fiecare scenă într-un film superb realizat în care  nu e iertat nimic din tot cenuşiul sufocant, aproape disperat al provinciei comuniste cu fabrici, bodegi și gări  și e arătat poate mai bine decât în oricare alt film românesc. Până și femeia pe care ai vrea s-o atingi miroase a praz! Să fie asta o aluzie la locul natal al dictatorului  de atunci?  Un film de top care nu merge și nici nu putea s-o facă până la capătul  cenușiului românesc. E o variantă soft și elegantă a  neputinței de a te integra , o poveste cu doi oameni simpli care nu pot să fie etichetați drept dușmani ai poporului. Astăzi după ce am văzut şi revăzut atâtea comedii cu mari actori puşi să joace roluri pline de un umor ieftin şi "popular"caut filme cu Mircea Albulescu. Din păcate cred că nu întâmplător puţine au fost postate pe internet.

Jocul - traducere din Charles Baudelaire

Stau pe fotolii vechi femeile trecute

Paiaţele vopsite cu ochiul criminal

Obscen chemând clienţii cu gesturile mute

În clinchet de cercei cu pietre şi metal

La mese verzi aruncă jetoane jucătorii

Cu feţe fără buze şi guri care n-au dinţi

Şi degete în febră se-agită căutând

Într-o poşetă goală sau printre sâni fierbinţi

Pe un tavan murdar un rând de candelabre

Lumina îşi aruncă şi jos sunt lămpi cu gaz

Şi totul se revarsă peste poeţi celebri

Veniţi ca să vâneze o clipă de extaz

Aşa-i tabloul sumbru dintr-un coşmar nocturn

Sub ochii minţii mele încet desfăşurat

Când undeva-ntr-un colţ retras şi taciturn

Invidiindu-i rece chiar eu m-am strecurat

Dorind să simt şi eu fiorul lor pervers

Funebra veselie a târfelor bătrâne

Negociind pe faţă şi fără vreun regret

Onoarea, frumuseţea şi tot ce le rămâne

Şi inima mea între invidie şi milă

Nu ştie ce s-aleagă văzându-le căderea

Spre care ei aleargă zilnic neobosiţi

Ca să-i prefere morţii doar iadul şi durerea

Stephen Hawking (1942-2018) - mintea şi corpul

Nu ştiu prea multe despre Stephen Hawking şi mai ales nu ştiu dacă nu cumva lupta lui cu o boală cumplită nu l-a făcut mai special, mai "vizibil" în comparaţie cu alti mari savanţi ai lumii de azi şi de ieri. S-ar putea ca el să fi fost mai interesat să înţeleagă lumea şi nu să creeze una nouă la fel cum un critic literar încearcă să-ţi explice o poezie genială care odată publicată ţi-ar putea schimba viaţa. Oricum ar fi Stephen Hawking rămâne după mulţi ani prima vedetă a minţii, a inteligenţei care răzbate în lumea corpului de astăzi. Printre atâtea ştiri politice şi sportive, în "prime time" sau pe internet, într-o lume prea mondenă şi prea dezbrăcată, câteodată şi la minte, a apărut şi va străluci mereu o stea imensă cu un nume nou printre atâtea steluţe căzute în noroiul de care n-o să-şi mai aducă aminte nimeni. O victorie a minţii împotriva corpului, un nou Einstein care în loc să se plimbe liber pe o bicicletă, aşa cum îi plăcea savantului născut în Germania, a rămas ţintuit într-un cărucior cu rotile la fel ca o stea care nu-şi schimbă niciodată poziţia pe cer.

Noaptea- traducere din Charles Baudelaire

Iată cum vine noaptea la braţ cu infractorii

Cu paşi de lup, complice în orele Terorii

Şi-acoperiş e cerul ca peste un bordel

Când omul îşi trezeşte cumplita fiară-n el

O, noapte! scumpă noapte, atât de aşteptată

De braţe obosite ce n-au stat ziua toată

E noaptea care lasă câte o mângâiere

Peste acele minţi strivite de durere.

Savantului i-aduce odihna între tâmple

Pe muncitorii frânţi cu pacea ei îi umple.

Dar între timp în aer Răul şi-a pus la cale

Cu nebunia lui afaceri criminale

Şi a lovit în zbor pervazuri şi perdele

Şi a trecut prin vânt şi prin lumini de stele.

A explodat Desfrâul pe fiecare stradă

Precum un furnicar s-a desfăcut grămadă

Şi cum duşmanul tău te bate pe un umăr

El te invită-acum pe drumuri fără număr

Şi în oraş se-agită zbătându-se-n noroi

Cum ne devoră viermii tot ce avem în noi.

Bucătării la cină tot sună prin ferestre

Când teatrele recită şi se aud orchestre

La mese-n cazinouri de-acum până în zori

Stau târfele şi peştii şi lângă ei trişori

Şi hoţii fără milă cu sufletul de câine

Încep la ora asta şi ei să-şi intre-n pâine

Forţând ferestre, uşi, spărgând câte un scrin

Pentru câteva zile să simtă viaţa-n plin.

Tu să te-aduni în iadul dezlănţuit în seară

Şi surd rămâi, chemat de el mereu afară.

E ora când durerea în muribunzi învinge

Şi Noaptea ce-i sufocă destinele le stinge

Şi undeva-ntr-o groapă pe toate le adună

Suspină tot spitalul, ei nu vor fi-mpreună

Nu se vor bucura nicicând de-o masă caldă

Când focul dintr-un colţ în blânzi lumini te scaldă.

Şi cei mai mulţi căldura căminului n-o ştiu

Şi până azi niciunul dintre ei n-a fost viu!