Nu ai cum să întreci, cu o minte românească, poezia scrisă de Nichita Stănescu, poezie venită dintr-o naivitate imensă, sinceră sau mimată, dintr-o "copilărire" enormă care a născut versuri dintr-o altă lume, mai geniale decât ale oricărui poet român dacă "genial" ar avea grade de comparaţie. Chiar şi repetarea primului an de şcoală când Nichita nu era în stare să priceapă sensul unor cuvinte poate să însemne că la 7-8 ani sufletul lui străin nu era pregătit să ia în stăpânire limba română.
După 2 cărţi frumoase semănând cu ale celor mai buni poeţi ai momentului şi care nu anunţau marele poet de mai târziu, Nichita începe să scrie "din altă parte" cărţi cu destule poezii proaste însă şi cu o mulţime de poezii nemaipomenite care brusc nu mai semănau cu ale altui poet contemporan . Alcoolul consumat în cantităţi tot mai mari a găsit un loc pe care să-l ajute în creaţie, în scris, altfel lumea poeziei plină cu alcoolici ar fi născut atâţia poeţi pentru Nobel. Poezia lui "metalingvistică" e doar poezia străinului ajuns întâmplător să scrie în altă limbă, e poezia unui "repetent" olimpic care încalcă intenționat toate regulile limbii române. În anii '30 Cioran spera că viitorul ne va vindeca de un "complex rusesc". Nichita Stănescu în loc să te vindece te complexează şi mai tare.
