Nicolae Steinhardt (Piatră Tare tradus din germană) închis în pușcăriile celor care aveau pe steaguri secera și ciocanul. Un nume mai potrivit nu putea să fie ales pentru cineva care trebuia să reziste unor încercări nemaipomenit de dureroase în viață. Dar numele a fost tot el și o piatră care l-a tras în jos fiindcă eliberarea deținuților s-a făcut în ordine alfabetică scriitorul fiind lăsat să plece printre ultimii acasă. Un autor cu o voce care mi-a plăcut, una puternică și ciudată, un amestec de forță, blândețe care sub umorul ei amar părea că nu uită și nu-și iartă călăii. Un om dur, un adevărat ”element dușmănos” anticomunist urmărit s-ar părea și după ieșirea din închisoare de securiștii care i-ar fi instalat microfoane și mormântului spre care tot ei l-au făcut să ajungă mai repede. Arestat și fiindcă avea o carte de Emil Cioran, călugărul Nicolae Steinhardt punea într-un top al calităților umane curajul deasupra credinței fiind cel puțin pentru mine mai întâi un luptător și după asta o persoană religioasă. Crucea ca o armă ridicată deasupra capetelor celor răi în primul rând și doar în al doilea rând un obiect de cult religios așa cred că gândea fostul deținut politic. Noutatea mărturisirii lui e următoarea: în pușcăriile comuniste câteodată torționarii erau chiar deasupra sau dedesubtul patului unui deținut fost ministru, avocat, preot sau un alt om cu studii universitare. Unii oameni mai simpli, de ce nu chiar foști luptători în munți vedeau un dușman nu atât în adevăratul torționar egal de violent cu toată lumea cât în unii colegi de celulă. Cuvintele mitocanului de astăzi ”ce bă, tu ești șmecher?” erau formulate în anii 50 mai poetic și poate în stilul cronicarilor: ”cine ești tu? ești coborâtor din voievozi?” Agresivitate verbală, mici și dese incidente îi măreau chinurile din pușcărie călugărului Steinhardt. Din fericire deținuții erau din când în când mutați în celule libere de mitocănie rurală. Aveau loc atunci tot felul de discuții ca în băncile facultăților, cele mai bune universități din România acelor ani fiind probabil Văcărești, Poarta Albă sau Periprava. Același comportament ostil omului mai civilizat era peste tot de găsit și în Bucureștiul de dinainte și după comunism. În rest cartea e un fel de manual de teologie pentru avansați în care Isus e folosit ca singurul sprijin în iadul închisorii în care cel mai greu lucru era să nu înnebunești. ” Nu am înnebunit fiindcă eram deja nebun”, spune Steinhardt. Merită recitită și scena botezului din închisoare descris cu o emoție imensă în cartea unui om cu un număr al lecturilor care te sperie poate unul de top 10 în istoria României. Din păcate după eliberare el nu reușește să ajungă într-o mănăstire din Anglia și se retrage undeva în nordul României. Într-o listă lungă încă o viață a unui om interesant distrus de comunism.
