Ce maculatură întârziată a luptei de clasă e ”Delirul” apărut în 1975 când ea probabil că dispăruse ca temă a literaturii. Autorul rămas pentru mulți ca un scriitor aproape dizident, un curajos anticomunist numindu-l ”cretin” pe ocupantul cabinetului 1 după o vizită la el, pare după lectura romanului ”pe invers” politic vorbind. Ionică mângâiat parcă de autor cu numele ăsta e cretinul de mai târziu apărut într-o pagină a cărții fără prea mare legătură cu restul acțiunii. Un tânăr ilegalist din anii 40 cu 10 frați acasă adus de jandarmi din București până la judecătoria Craiova și rezistând eroic bătăilor. Un alt personaj, singur la părinți, un tânăr medic bucureștean de fapt un român urban 100 la sută e botezat cu multă ură Spurcaciu. Generalii armatei române necomuniste înjură birjărește pe front și soldații băieți de la țară îl îndeamnă cu blândețe pe jurnalistul Parizianu, un fel de corespondent de război să plece acasă ca să nu fie rănit. Toți oamenii răi sunt intelectuali, toți oamenii buni sunt țărani. Și totuși scriitorul descrie corect țăranul sudist, un bădăran aspru și lipsit de milă chiar și cu oameni din propria familie. Ce mai rămâne în afară de propaganda comunistă? Povestea de iubire dintre Parizianu și Luchi e ca în filmul ”Declarație de dragoste”, Antonescu e tras și el spre lumea satului ca un fiu al poporului cu mama lui ținându-și ”țărănește” mâinile în poală iar legionarii apar ca un fel de fanatici circari. Cartea mai peste tot e scrisă incredibil de birjărește cu înjurături puse pe hârtie ca în uliță și scăpate de cenzură probabil datorită funcției și originii sănătoase a autorului. Înțelegând ce bombă abjectă punea la cale el nu a mai scris și volumul 2. Un om trist probabil plin de ură pentru toată lumea, ducând în spate lipită pe străzile Bucureștiului eticheta de ”țăran” ca să scrie la sfarșitul vieții cu toată sinceritatea despre nevoia de dragoste. Un balon de săpun al literaturii române care fără ”ionicii” comunismului ar fi fost cel mult învățător în Siliștea Gumești.
