În anii 60-70 cineva a înţeles că jucătorii români, lipsiţi de calităţile fizice ale altora, au prea puţine şanse de calificare la un campionat european sau mondial jucând "normal" adică în aşa fel încât să nu refuze tot ce poate să fie frumos în fotbal. Temporizarea înseamnă refuzul de a juca fotbal, înseamnă să înaintezi ca la rugby, pasând în spate şi câteodată chiar pasând la portar. Atunci au început să apară rezultatele în fotbalul românesc şi problemele echipelor mari văzute nevoite să muncească mult mai mult într-un meci în care România îşi închidea poarta cu o mie de lacăte.
Jucăm şi astăzi un fotbal prea defensiv, suntem cea mai lentă echipă calificată la turnee finale şi la fel ca în box ar trebui să fim scoşi din teren pentru non-combat. Dincolo de statisticile de după meciuri şi de limba română ridicolă şi cretină a "analiştilor" care îţi spun că "posesia" a fost "superioară" şi că pe faza ofensivă ne-am creat spaţii enorme, rămâne un singur lucru sigur: România e echipa de bursuci a Europei, o ruşine pentru fotbal şi poate că ar trebui să naturalizeze şi ea câtiva albanezi din divizia lor B până când Feroe nu ne va surclasa chiar aici la Bucureşti.
