Arme, lipsesc mereu armele din orice poveste de armată din România. Întâmplări pline de umor cu recruți și veterani, cu apeviști și pifani, cu gradați și caporali, sergenți, fruntași, permisii, ordine date aiurea, plantoane, ore de gardă, carnete de conducere pe sub paturi, pasta de dinți sau crema de ghete întinse peste fața colegului de pluton și mai ales bromura din ceaiul de dimineață. Bromura din povești, din arme și din istorie. Românul e o ființă cu multă bromură în sânge, poate c-ar fi scris Cioran. Nicio emoție stârnită de ținerea în mâini a unei arme, povești din armată fără arme. Arma nu e nici măcar amintită în treacăt, în glumă ca la Nichita: pușca se compune din partea de jos...La fel o să scriu poate și eu aici Auzi armele și scoți cuvintele. Cuvinte, doar cuvinte. O s-o sfârșesc, o să cad în fața laptopului scriind, apăsând tastele ca niște gloanțe.
Am ținut în mâini o armă doar 6 luni și am fost adus de taică-meu din Gara de Nord până la poarta unității într-un oraș din Ardeal. Călătoria cu trenul aproape mută, doar vreo 2-3 cuvinte în drumul printre munții cu câteva tuneluri. Părinții nu erau lăsați să intre în unitate, am trecut doar eu de intrarea păzită și m-am întors după un sfert de oră în uniforma de soldat. Ce bine arăți în uniformă, o să vii acasă și-o să să te vadă toți, mi-a zis taică-meu și a plecat. L-am revăzut în ziua jurământului după 2 luni când am avut o permisie de o zi și am dormit cu el și cu maică-mea în același pat de hotel aglomerat. Soldați și civili agitați și emoționați, încărcați de sacoșe cu mâncare și mai ales de șosete și ”tălpicii” pentru pus în bocanci ca să facă mult mai prietenoasă purtarea acelui fel de încălțăminte aspră și prea bărbătească pentru vârsta aia fragedă. Zile de instrucție, marșuri, învățarea destul de grea a pasului de defilare și a salutului cu degetele perfect întinse și lipite la tâmplă, Roboțeii cuvântul lentului major care ne supraveghea, căpitanii, maiorii, coloneii, tovarășii ”geali” cu trei stele, programul dur cu trezirea la 5 dimineața și culcarea la 10 fix . Soldați la fel ca scriitorii din anii 50 intrând la Școala de literatură cu Sadoveanu vorbind la deschiderea ei: din acest stagiu militar vor ieși atâția soldați câți au intrat. Cine face armata e bărbat cine nu face armata e bărbat deștept o glumă care circula prin unitate atunci. Care era textul jurământului mă întreb astăzi ?
Ultimul serial american al comunismului a fost ”Tineri în luptă” .Așa ne-a strigat un milițian inteligent într-o seară din spate mie și unui prieten . Intram la îndemnul lui printr-o fereastră de la etajul 1 al Casei de cultură, o pătrundere prin efracție dar scopul într-un fel era nobil. Veneau rar în provincie trupe de teatru, piesa era o comedie și nu mai erau bilete. Tineri în luptă, dați-vă jos! Un milițian nu un polițist. Ne-a deschis ușa de la intrare și am văzut spectacolul.
Se simțea încă din ultimul an de liceu un fel de aer cenușiu care plutea peste tot. Doar filmele pe casete video mai înveseleau atmosfera. Era acolo acțiunea, erau armele, eroul polițist și infractorii, motociclete și haine din piele neagră. Stallone în Cobra cu scobitoarea în colțul gurii și parpalacul și blonda lui înaltă și superbă, asiaticii cu espadrile albastre și tălpi albe, ringuri cu boxeri și fețe pline de sânge, ”Șobolanii” film de groază cu scene de metrou nemaipomenite. O mare de acțiune revărsată prin ecrane peste câțiva ani în toată lumea. Străzi , bani, mașini de lux, picioare lungi albe și negre, brațe imense lucrate la sală asta era totul , Oamenii legii și interlopii uniți de un inel pe care scrie ”forever in love”, blugii prespălați ca niște cărămizi la temelia imperiilor ilegale. Era sportul, erau fotbaliștii în surprize de chewing gum, Maldini frumos ca un Isus într-un tricou albastru schimbat pe un Donadoni și un Costacurta, Van Basten într-un poster din 88 ca o portocală pe un perete deasupra patului. Și eram noi în fața ecranelor visând acțiunea și spunând ”dacă vezi filme cu Bruce Lee nu-ți mai e frică să mergi noaptea pe stradă”.
Nimic nu mergea, era țara în care totul se dădea cu rația poate chiar și gloanțele din 17 decembrie în seara cu alarma de luptă Radu cel Frumos. O alegere ciudată a unui nume de domnitor despre care aflu acum mai multe ajutat de Google. Un Dracula mai blând, mai puțin războinic și dușman al lui Ștefan cel Mare, numele următoarei alarme așteptată cu teamă fiindcă însemna intrarea în război. Totul începea încet, fără panică și continua mai târziu în forță, patriotic și glorios. Domnitorul cu cea mai lungă domnie ales peste mulți ani cel mai mare român.
Am primit muniție de război și am plecat noaptea cu un camion spre o altă unitate care trebuia păzită acolo unde nu aveam paturi. Am dormit pe saltele întinse direct pe podea. Îmi aduc aminte colegii studenți la fel ca mine puștani cu picioare subțiri de băieței atunci cînd nu erau acoperite de pantalonii soldățești. La dușuri sau seara la schimbarea pentru somn copii aruncați în bocanci și haine prea largi visând efectul de călire al armatei dispărut pentru oricine după o săptămână de la întoarcerea acasă. Maghiarii vorbeau despre Metallica, o trupă devenită foarte cunoscută peste vreo câțiva ani cu Albumul Negru. Câteva zile fără amintiri și dimineața de 22 cu ofițerul sau subofițerul care venise ca să ne dea curaj anunțându-ne că trebuie să mergem să împiedicăm desfășurarea unei manifestații în cel mai apropiat oraș. Băieți, să trageți în ei, a zis el repetând un ordin pe calea ierarhică, pe lanțul în care noi eram ultima verigă. Plutonul ăla de soldați neinstruiți, ”Bromura” aș putea să-i spun, trebuia să folosească armele. Ce roluri ar fi primit mulți dintre tinerii ăia într-un film istoric oarecare de mai târziu? Dezertorii sau niște animale mici lăsate să intre guițând într-un Coloseum cu Russell Crowe și tot grupul lui de soldați. Ce amintiri ar fi lăsat dimineața cenușie de atunci? Poate niciuna la fel ca pentru vreo doi soldați din Timișoara aduși mai târziu în unitatea noastră. Tineri lipsiți de orice grijă, trăgînd speriați la întâmplare în mulțime ca să spună bancuri noaptea în dormitor.
Două camioane așteptau la intrare, cu prelata aspră verde, întunericul lor și băncile din lemn așezate față-n față. Nimeni nu a apucat să urce când din spate poate chiar comandantul unității a strigat: veniți înapoi, Ceaușescu a fugit! Căzuse zidul și la noi, la radio erau Pink Floyd și Phoenix după multe ore de coruri patriotice. Ofițerul care ne îndemnase să tragem smulsese portretul cu Ceaușescu de pe un perete. Îl aruncase la intrare ca un fel de preș pentru bocancii tuturor. Mii de arme au fost întoarse brusc atunci spre un singur om, în rest erau doar fantome. Zvonuri care veneau în cascadă, elicoptere cu teroriști anunțate prin telefon, ieșirea în curtea unității și frica imensă nesemănând cu nimic până în februarie. Atunci cineva spusese că văzuse pe zidurile orașului mesajul: Voi l-ați comemorat pe Eminescu, noi îl sărbătorim pe Ceaușescu. În fiecare casă câte-un mort pe masă” Dacă ai cunoscut-o atunci înțelegi toate băile de sânge din București. Părinții sau frații tăi dacă veneau în camioane spre tine îi ciuruiai fără niciun regret. Ferestre camuflate cu pături seara și locotenenții rugându-se cu voce tare ”să ne mai lase teroriștii măcar o zi să ne organizăm”. Crăciunul din 25 și foștii manifestanți care ne aduceau șorici și carne. Știau ce ar fi putut să se întâmple? În loc de moarte, lupte și ultime saluturi spre un rege în arene, plecarea la carne și șorici.
Când a fost ziua cu amintirea cea mai frumoasă a iernii din 89-90? În 1 ianuarie când am fost trimis la poarta unității ca să primesc o vizită. Veniseră maică-mea și bunicul schimbând vreo trei trenuri și un camion din București până prin munții Sibiului. Începeau să vină cei mai speriați dintre părinții câtorva soldați și fiindcă nu mai funcționau telefoanele. Bătrânul mai făcuse un drum asemănător în 77 la cutremur spre București. Mâncarea lor adusă în sacoșe era inutilă fiindcă ajunseseră mai repede camioanele străinilor. Venea Occidentul cu ambalajul biscuiților strălucind ca luminile Parisului. Dincolo peste munți spre sud Revoluția fusese deja îngropată. Din Vest nouă ne trimiteau biscuiții și acolo în București ei primeau din Est și din toate părțile Puterea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.