Nichita Stănescu-Cântec anti-războinic

Se duc soldaţi într-un război pierdut 

Război care încă n-a început

Morţii cei tineri sunt încă vii

Cum toamna strugurii-n vii

Mamele n-au lacrimă-n zare

Popii slujesc de sărbătoare

E încă-n viaţă tot ce moare

Ah, moartea viitoare!

Soldat de glonţ să fii îndrăgostit

Atunci când de din el vei fi pierit

Amor suav revino, du-te!

Pentru războaiele pierdute!

Ţăranul nevaccinat din Balcani trimis din Australia înapoi acasă în maneaua lui

22 decembrie 1989: ”Băieți, să trageți în ei!

În 22 decembrie 1989, dimineața, am ratat din fericire ocazia să folosesc Kalașnikovul  și în afara poligonului de tir adică pe o țintă vie. Soldat într-o unitate militară din Ardeal, aveam în pistolul mitralieră muniție de război și trebuia să plec cu plutonul ca să oprim o manifestație care începea în orașul din apropiere. Venise atunci un ofițer sau un subofițer care cu o voce foarte hotărâtă spusese: ”băieți, să trageți în ei”! Tocmai când trebuia să ieșim din cazarmă din spate a venit știrea că Nicolae Ceaușescu fugise cu elicopterul și ne-am întors. Peste câteva ore poate același ofițer luase portretul cu Ceaușescu de pe un perete și-l aruncase la intrare pe post de șters bocancii. După  câteva zile, de Crăciun, oamenii ne-au adus șorici și carne. ”Soldații noștri !” ziceau ei fără să știe ce s-ar fi putut întâmpla, impresionați de viața mai grea din timpul stagiului militar.  Comedie, cu accentul pe a doua silabă, pur românească. Armata României întorsese încă o dată vitejește armele și luase ”la loc comanda” de la noii stăpâni. ”Fie la parade, fie la război / toți într-o grămadă /veseli mergem noi”!!!

Scriitorul rus anticomunist Alexandr Soljenițîn și cuvântul atât de drag comuniștilor: ”poporul”

Ei iubesc poporul, marele lor popor și-l slujesc și sunt gata să-și dea viața pentru popor. Însă odată cu trecerea anilor le devine tot mai nesuferită populația.

Vaccinul anti Covid și ”apa otrăvită” de teroriștii din decembrie 1989

O minciună poate să alerge în jurul lumii înainte ca adevărul să se încalțe-Terry Pratchett

Biden și comuniștii lui africani-praf în sondaje după un an de guvernare. Un semn rău pentru stânga de peste tot

Trump a avut dreptate: Germania comunistă o să plătească!

Cunosc bine aroganța unei părți a poporului german, aroganță de care m-am lovit și eu de atâtea ori. La început am crezut că e vorba despre ura pentru străin până când mi-am dat seama că e o ură de stânga, o ură de comunist de Occident. Cine ar fi crezut că așa zisa țară a ”naziștilor” s-a transformat într-una a comuniștilor? Țara în care Eminescu și Cioran plecau la studii nu mai seamănă sau seamănă prea mult cu Germania de astăzi: o ”groapă” curată de provincie occidentală, cu tramvaiul care vine la 9 și un minut dacă așa scrie în orarul afișat în stație, cu oameni superbi blonzi și sportivi și cu alții grași și nu atât urâți cât antipatici, cu statui ridicate în ”memoria tinerilor comuniști din anii 30” și mai ales cu un stil de arhitectură care îți arată că neamțul nu are vocație de constructor de orașe moderne. Poate că polonezul Nietzsche avea dreptate când spunea că nemții sunt un popor de mitocani. La fel de scârbiți ca el unii nemți pleacă în America cu o dezamăgire ca a românului care își caută o țară mai bună. Chiar dacă îmi pare rău pentru restul poporului german nu pot să nu mă bucur când văd că astăzi el stă cu Covidul la tâmplă. Să vedem cât de tare o să-i explodeze capul Germaniei comuniste.

Șase corzi-traducere din Andrew Melville

Tăcerea răsună

Frica-i răspunde

Întunericul mă acoperă

Adu-mi tristețea

Fă-mă puternic

Tăcerea răsună

A murit rusul Ivan Patzaichin cel mai mare sportiv al României

Prostul machedon Mitru cel negru recită și paște oile în altă parte definitiv

Kabul 2021- românii se întorc în grupuri mari acasă

Secetă - Nicolae Labiș

Soarele a băut râul 

Valuri străvezii de căldură aduc 

Aminte de valurile unui mort:

Au rămas bolovanii, 

Au rămas rădăcinile 

Au rămas scheletele albe ale acelor înecați.

Plouă.

Cerul s-a înduioșat.

Mâine albia din nou va fi plină:

Vor rămâne la fund bolovanii.

Vor rămâne la fund scheletele albe

ale celor înecați.

În ochii mei persistă groaza

Când râd va seca din nou,

Vor fi aceiași bolovani,

Vor fi aceleași rădăcini,

Vor fi mai multe schelete.

O vară ca în ”Moartea căprioarei” de Nicolae Labiș

Seceta a ucis orice boare de vânt

Soarele s-a topit și a curs pe pământ

A rămas cerul fierbinte și gol

Ciuturile scot din fântână nămol

Peste păduri tot mai des focuri, focuri

Dansează sălbatice, satanice jocuri

Caii mari ai lui Nicolae Labiș

Trăind și scriind pe caii mari ai comunismului din anii 50, Labiș a murit sub niște cai și mai mari adică strivit de un tramvai. O viață nemaipomenită una trăită pe repede înainte ca în goana calului pe un drum scurt pe care alții nu-l fac într-o viață. E poate singurul scriitor cunoscut din România care a murit în luptă. Nici nu avea cum să moară altfel când prima lui poezie publicată se numea ”Fii dârz și luptă, Nicolae” și ultima carte ”Lupta cu inerția”. Asiatic bătăios, autor al celui mai frumos cântec de luptă din poezia românească, ”Noi, nu!”, mai mult herghelegiu mongol decât cioban mioritic, mai degrabă vorbind cu un cal la fel ca maghiarul Ady Endre, decât cu o oaie Labiș descălecase în București la începutul anilor 50. Copil furat de comunism (cum superb spunea cineva) și mai târziu adolescent tot mai apropiat datorită funcției de secretar UTM de analfabeții comunismului, Labiș le întoarce repede spatele. Tot ce a făcut și a scris el e altfel decât la oricare alt scriitor român: natura parcă din altă lume sau altă țară, dragostea pusă în poezie cu o căldură străină, lupta luată mereu în serios cu mâna parcă gata să scoată oricând cuțitul și bineînțeles caii pregătiți să plece foarte departe poate chiar la un război (atâtea drumuri am strâns ca într-un ghem/ tam-tam de copite în mine aspru sună). Caii mari și drumuri mari nu înseamnă neapărat și poezie mare. Poetului bătăios și fără umor i-a reușit mai rar poezia genială. Neserioșii, scriitorii mai relaxați ca Nichita Stănescu mai atenți și la alte drumuri în afară de cel al războiului, al gloriei și mai ales al politicii au lăsat în urmă, mergând la pas, tinerii rebeli și plini de elan. Lae, cum îi spuneau prietenii cu zeflemeaua lor caldă și mioritică, rămâne pentru mine un om mare și nobil aici într-o țară în care orice oaie visează că e un armăsar de rasă.

Evdokimov: rușii

Rușii sunt ca o bucată de lemn. Poți să faci din ea o bâtă sau o icoană.

26 de ani de la moartea lui Emil Cioran

„Mă simt acasă doar la țărmul mării. Fiindcă nu pot să-mi construiesc o patrie decât din spuma valurilor.”

Ploaie de vară- traducere din Emily Dickinson (1830-1886)

Peste copac o picătură

Alta de streașină prelinsă

Iarba trezită de-un sărut

De stropi când e și ea atinsă

Un râu primește câteva

Și-aleargă către mare

Eu împletesc un colier

În gând din perle rare

16.02.2021 Australian Open - Gangsta Serena distruge mafia oii: 6-3, 6-3

Adrian Păunescu-"Urmaşilor mei Păuneşti las vouă şase case"

 Dacă Ienăchiţă Văcărescu lăsa în urmă un testament superb aflat poate şi astăzi în manualul de literatură română cum ar suna el sau măcar începutul lui în varianta Adrian Păunescu ? Poate aşa; "Urmaşilor mei Păuneşti/ las vouă moştenire şase case/ şi plata impozitelor lor". Multe case şi poate nu întâmplător multe cărţi a lăsat în urmă scriitorul. În tinereţe un poet ok, cu o mână puternică de scriitor dar fără geniul rusului Nichita şi mai târziu un folkist fără chitară tot ok, Păunescu te uimește prin alegerea făcută după înființarea Cenaclului; între poezia adevărată scrisă pentru bani puțini dar și pentru visul oricărui scriitor adică o nominalizare la un mare premiu literar și texte mai ușoare plătite mult mai bine și mai mult aplaudate prin stadioane, el alege a doua variantă. O viață de lux și un cenaclu care fără muzică nu ar fi însemnat prea mult adică ar fi fost acolo doar recitări de poezie care din păcate nu umplu niciun stadion din lume. Mai târziu după ce era să fie linșat în 89 poate chiar de foștii lui spectatori, Păunescu scapă cu obrajii și ochii umezi și renaște din propria cenușă scriind poate cea mai proastă parte a poeziei lui și cea mai proastă ultimă poezie de pe patul spitalului dacă ne gândim la cei mai cunoscuți poeți români. Labiș comparat după moarte cu un pescăruș, Marin Sorescu urcând la cer, din patul de spital pe o pânză de păianjen, te fac să te întrebi ce anume să alegi pentru Păunescu. A spus-o chiar el numind acel animal sacrificat în ziua de Crăciun. După multe bătălii, simțindu-se probabil și cu musca pe căciulă, inima poetului explodează parcă prea repede pentru cel care visa eroic dragostea pe tunuri. A fost înmormântat la fel ca Vadim Tudor, probabil cu pile la primărie, în apropiere de Eminescu. Poetul național stă în felul ăsta ca Isus între cei doi tâlhari în varianta post-comunistă.

97 de ani de la moartea lui Lenin. Fără el n-ar fi existat Nichita Stănescu.

Plecat de la munca de jos dar în Occident şi nu ca un cizmar, servitor în tinereţe în casa unui pictor din Paris, Lenin devine mai târziu stăpânul Rusiei. Fără el n-ar fi existat nici comunismul românesc şi într-un fel nici poezie românească pe care chiar merită să o traduci străinilor. Bunicul poetului era din păcate sau din fericire pentru literatura română, atunci când Lenin a venit la putere, un membru al unui partid de opoziţie. Ca să nu fie arestat şi poate condamnat la moarte, generalul profesor Nikita Cereaciukin fuge în România şi mai târziu fiica lui se căsătoreşte cu un român din Ploieşti. Nichita Stănescu scriitorul dar și omul din interviuri contrazice ce spunea Emil Cioran adică ”geniul Occidentului n-o să-l imitați niciodată” numai că el le spunea asta românilor. Nichita un om rar în istoria României, o picătură de ”nebunie” rusească, o minte din Nord și un  corp din Sud  așa cum îi plăcea să spună.

Afro-comuniştii câştigă în America

 

Comunismul nu moare. el veghează şi face planuri pentru viitor- Richard Nixon

Încă o dată despre Cristian Popescu (1959-1995)

În salata oriental-slavă numită poporul român nevoia de poezie e semnul după care recunoşti originea unor oameni la fel ca părul blond şi ochii albaştri ai altora. M-a mirat enorm cât de mult seamănă Cristian Popescu cel mai mare poet român (în afară de marele  rus Nichita Stănescu), cu Rilke unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii şi asta m-a făcut să mă gândesc la emisiunile la care nu prea mă uit în care oameni din aceeaşi familie, poate chiar fraţi gemeni se revăd într-un platou de televiziune după zeci de ani. Prostia cu originea latină sau măcar o parte din ea ar trebui să dispară din manualul de istorie.. Picatul la bac e turcul cu sabie, jeep şi piţipoancă, ţaţa şi jupânul din Caragiale  sunt orientalii în rest locul din care venim trebuie căutat în altă parte. Baiazid şi nu Traian ar trebui să fie părintele de la care se revendică unii români. Într-o lume nouă în care istoria se rescrie "pe bune" cehii şi slovacii trebuie să devină o parte a ADN-ului românesc.

când oricum nu se mai putea trăi- covid 19 virusul care vindecă lumea

"duşmanul poporului" pe care românii nu pot să-l alunge

nu poţi să-l loveşti, nu poţi să-l ameninţi, nu poţi să-l scuipi, nu poţi să-l închizi. el "vine, vine, vine şi calcă totul în picioare" ca o pedeapsă, răzbunând parcă  tot ce a fost rău în ultimii ani.

Coronavirus, dă-mi o lume nouă !

Spre sfârşitul anilor 70, după un plan comunist, lumea a început să se schimbe într-un fel satanic: un om care nu era deloc nou şi care nu era niciodată adus la televizor, omul de la marginea oraşului a fost ajutat să ajungă în centrul lumii. Un om care trăieşte cu nevoi aproape animalice, un om mai sportiv şi mai obsedat de corpul lui ca niciodată a împins la sinucidere în ultimii ani oameni care ar fi trebuit să fie modele pentru o lume întreagă. Un virus ciudat apare parcă la momentul potrivit într-o lume de câini cu feţe umane. Oricât ar părea de ciudat sau de nemilos spus el poate să fie speranţa pentru o lume mai bună sau pentru sfârşitul ei.

Cine mai citea "Arta războiului", cartea liderului din Gratia ajuns după gratii

Deşi spunea că în şcoală nu găseşti bărbăţia, liderul din Gratia citea totuşi o carte: "Arta războiului". Atunci în faţa televizorului mi-am adus aminte numele altei vedete mult mai cunoscute care într-un interviu din închisoare din anii 90 în America spunea că a avut timp să citească mai multe cărţi bune una dintre ele fiind cartea dictatorului din "Pădurea nebună". Tupac, golanul subculturii americane fusese şi el atras ca mai toţi şmecherii de tot ce înseamnă luptă în cultură  sau mai bine zis bătaie deşi era un om născut pentru altercaţii de stradă nu pentru războaie. Mai târziu s-a văzut că lectura asta nu l-a ajutat prea mult şi oricum nu ştiu ce poţi să înveţi dintr-o carte în care e vorba despre războiul din urmă cu multe secole. Războiul se duce astăzi după alte reguli dar partea tristă în toată povestea asta e că Tupac părea, la numai 25 de ani, după toată pălăvrăgeala lui fără cap şi coadă un om mult mai inteligent decât omul politic român.

Cântecul celui care fuge în lume-traducere J.W. von Goethe

Dinspre munţi cobori spre dealuri

Pe câmpii eşti călător

Unde aripile cântă

Şi cântecul e în zbor

Şi îndemnului nebun

Bucuria îţi urmezi

Nu mai vrei să ştii de nimeni

Doar în mersul tău mai crezi

Am rupt orice legături 

După mine-nchid o poartă

Pot să spun şi pot să simt

Întâmplarea ce m-aşteaptă

Mă despart şi rătăcesc

Semn de doliu port în piept

O femeie sau o alta

Astăzi, mâine o s-aştept

Niciun loc să nu te lege

Îndrăzneşte, fugi de-acasă!

Mintea, braţele, puterea

Oriunde-şi găsesc o casă

Unde soarele zâmbeşte

Nicio grijă nu mai doare

Ne-am împrăştiat prin lume

Fiindcă e atât de mare

Totuşi ce înseamnă clipa 

Orizontul ce-l priveşti

Şi-n albastrul de departe

Cât noroc ai să găseşti?

Norocos vei fi cu noi

Şi oriunde viaţa toată

Unde bem, unde iubim

Lumea-i liberă, bogată

Timpul şi frumuseţea

"Astăzi le văd îmbrăcându-se

vechile mele iubiri din umbra trecutului

ele sunt ca lava prăfuită

a unui vulcan stins, deja îngheţat"

(A. Cantacuzino 1874-1949)

" Ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur"

"Cum se numeau bătrânii aceia buni, care tot veneau pe la noi când eram mic? Dar ceilalţi doi, bărbatul cel încruntat şi femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa noastră şi care la început nu erau aşa bătrâni? Cum se numea clădirea aceea în care-am învăţat eu? Cum se numeau lucrurile pe care le-am învăţat eu? Ce nume purta povestea aia cu patru picioare, pe care mâncam şi beam şi pe care am jucat de câteva ori? În fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semăna cu o roată roşie, şi se tot rostogolea numai într-o singură parte – cum se numea? Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată din ani, pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu?" - (Marin Sorescu, Iona)

Diferența dintre un oraș occidental și un oraș românesc

Cum să mă mai întorc în România? Nu mai pot să trăiesc fără poezia bulevardelor și a străzilor înguste-Emil  Cioran

Țiganii și ”discriminarea”

”Fugi, Lună!

Dacă vin țiganii

Fac din inima ta

Coliere și inele albe! ”

(Federico Garcia Lorca)

Cum poate să fie învinsă Rusia

În atâtea secole am învățat că nu putem să învingem rușii dar putem să-i facem să creadă în valori false până când se vor distruge singuri-Otto von Bismarck

Christoph Meckel-Păunul (1959)

Din cenușa Germaniei nu se ridică nicio pasăre Phoenix
împrăștii cenușa cu piciorul
și mă împiedic de aripi arse
de coarne și resturi de blană
e doar un păun într-un vârtej de cenușă
cu o aripă de lemn și una de fier
cu fulgii imenși înghițiți de flăcări

Văd doar un păun desfășurându-și evantaiul strălucitor
lovit de roți de oțel
sub un cer cenușiu
și aud cântecul de victorie
al ciorilor și al vrăbiilor
când corbii se aruncă în penele de aur
și păduchii negri se-nmulțesc
și furnici imense îi rod încet ochii

Machedonii: noi credem în oaie!

Declarația unui jucător de tenis născut în sud-estul Europei și care joacă pentru Australia cred că spune multe despre felul în care gândește ”săracul” balcanic ajuns din stână, orice ar însemna ea  în vila cu jacuzzi. La nervi, după un meci pierdut, sportivul le-a spus reporterilor, cu un amestec de cinism și tupeu golănesc pur balcanic: Am pierdut, și ce dacă? Mă duc acasă și-mi număr banii! Golanul vorbea ca după o repriză de muls oaia în care nu reușise să obțină chiar atât de mult lapte pe cât sperase. Declarația lui m-a făcut să mă gândesc la români și la machedoni și să mă întreb dacă nu cumva eticheta de popor de ciobani nu se potrivește doar machedonilor. Oaia, ”nobila” oaie care apare chiar într-un fel de imn al machedonilor dormind în casă poate sub pat, pare animalul preferat al acestor sudiști poate singurii adevărați sudiști ai României. După atâția ani trăiți între români calul mi s-a părut că e un animal pe care l-am văzut mai des prin curțile oamenilor din sudul României. Dar ce bani să le aducă el machedonilor? E oricum un animal mai mare și chiar periculos câteodată când te apropii prea mult de el. Machedonii preferă oaia o alegere ciudată pentru oameni cu pretenții de războinici care câteodată postează pe internet poze în care un balcanic ține în mână o sabie. Oaia rămâne icoana machedonilor care mai au și tupeul să facă semnul crucii spre cer imediat după ce le-a mai intrat în cont un milion de euro. Religia și averea, ce s-ar putea bate mai tare cap în cap decât ele? Asta dacă nu cumva acolo sus în cer nu s-a ridicat sufletul unei oi moarte și care trebuie să primească mulțumiri fiindcă și-a făcut datoria până la capăt.

S. Halep și ”aromanii”

După 1989 o comunitate de analfabeți străini orientali apare tot mai des la televizor și în ziare. Ascunși câteodată sub numele turcesc Kara adica ”negru” scris mai ”românește”,  ei sunt machedonii. Țărani străini și mafioți cu mari probleme în exprimarea în limba română sau cu un scârbos accent în engleză ei îți arată de câte ori deschid gura că nu au nicio legătură cu grecii un popor cu o tradiție culturală mai  mare decât numărul tuturor oilor pe care ei le-au avut sau le vor avea vreodată. Trăind ca mai toți proștii aroganți cu gura mai mare decât curajul prin cârciumi pline cu infractori, machedonii s-au simțit dintr-odată puternici în fața unor oameni care ori au trăit în bibliotecă ori au avut o viață normală de familie. Au început să amenințe și să ne înjure la fel ca țiganii și poate că în loc de aromâni ar trebui numiți ”aromani”. Dintre toți ”aromanii” a apărut tot mai des la știri o jucătoare de tenis mică și iute și foarte ambițioasă  pe care din păcate corpul nu o ajută să ducă mai multe turnee la rând sau nici măcar mai multe meciuri în care e nevoie de un efort imens nu doar de forța picioarelor. Ea a moștenit bineînțeles toată răutatea comunității din care vine pe care o arată doar atunci când nu se mai controlează, după un punct câștigat când lovindu-și ”băiețește” cu pumnul un umăr îi vezi ochii strălucind de ură și aroganță. Ce observi cu bucurie la ea e tocmai asta: machedonii nu sunt oamenii cei mai  puternici. Înfrângerea de astăzi de la Roland Garros pare o victorie la pas a Anisimovei, o jucătoare care mi s-a părut că s-a mișcat , chiar dacă nu am văzut tot meciul, cu multă relaxare și și-a întins adversara prin toate colțurile ca să împiedice clar încă o victorie scremută chipurile una obținută după o luptă de ”legendă”. Din păcate toată ura împotriva machedonilor se revarsă asupra unui om care dacă ar fi apărut în anii 80 sau 90 ar fi fost primit cu mai multă căldură. Orice înfrângere a machedonilor și a unei părți din minoritatea țiganilor, astăzi mai ”inteligenți” și mai ”analiști” ca niciodată e un pas destul de mare spre recâștigarea României de către români.

Dimitrie Cantemir despre ”războinicii” români

Curaj deosebit înainte de bătălie și tot mai puțin după ce ea începe.

Ce a ''furat'' Eminescu de la Goethe

Cum ar fi scris Eminescu dacă n-ar fi citit poezii în limba germană? Poate la fel ca in tinerețe cînd citea doar Alecsandri. Mai târziu pleacă în străinătate, descoperă cultura germană și devine Eminescu pe care îl știe toată lumea. Ajunge să citești două versuri din Goethe: ''Bleibe, bleibe bei mir, /Holder Fremdling, süße Liebe'' adică ”Rămâi, rămâi la mine/ Frumoasă străină, dulce iubire” ca să crezi că ai citit versuri de Eminescu traduse în germană. Mai lipsește doar o singură literă de la începutul versurilor :”O, rămâi, rămâi la mine/te iubesc atât de mult” ca să înțelegi de unde vine toată muzica superbă din poezia lui. Atâția ”analiști” ai poetului național înjurându-l sau lăudându-l să nu fi înțeles de unde vine Eminescu chiar dacă articole despre ei doi s-au mai scris fără să fie vorba în ele despre vocea frumoasă a poetului german? Limba germană cu topica ei ciudată prea puțin cunoscută românilor ”latini” e un cântec care sună nemaipomenit în română, o muzică diferită de poezia franțuzească pe care a citit-o mai târziu Arghezi. ”S-aduc cu tine îmi e toată fala” scrie Eminescu într-o poezie despre Shakespeare, poate împingându-ne ușor viclean spre o sursă falsă. El ”aduce” puțin și cu Goethe sau numai cu el. Un fel de ”formă” împrumutată care a creat mai târziu un ”fond” românesc . Sau poate că eu un om care a citit prea puțin ar trebui să mă ”documentez” mai mult.

Being there (1979) un film cu Peter Sellers

La începutul anilor 70 când televiziunea înlocuia încet-încet lectura, când clasa politică americană era în cădere liberă şi când în plin război rece limba rusă devenea aproape obligatorie, un idiot american, Grădinarul Norocos, o traducere aproximativă a numelui,  creat după modelul personajelor din Dostoievski  e chemat să salveze America, mergând ca Isus pe apă într-o scenă din finalul filmului. Filmul erotic, sportul, violenţa afro-americanilor,  ”buruieni” care năpădeau America din acea perioadă  apar aici într-o fotografie completă. Un rol imens pentru Peter Sellers cunoscut mai mult pentru comedii uşoare ca „The party” sau „Pantera roz”. Aici în penultimul lui film (regizor Hal Ashby) şi în ultimul a cărui premieră a apucat să o vadă el încearcă şi reuşeşte să demonstreze că e mai mult decăt un actor care ar putea să-şi facă spectatorii să moară de râs. Filmul are câteva scene „de colecţie” în care faţa lui are o expresivitate rară. Un film-protest, o satiră genială cu bătaie lungă în timp şi care merită redescoperită astăzi. Poate că filmul nu e destul de intelectual sau „straniu” pentru unii cinefili ai filmului european şi totuşi rămâne o capodoperă a genului de film american „de artă” şi în acelaşi timp comercial. Mai trebuie spus că polonezul Jerzy Kosinski, autorul scenariului „Being there” (1970) a fost acuzat că a plagiat romanul unui alt scriitor polonez.

Avea dreptate Nietzsche?

"Oamenii răi nu au cântece. Atunci de ce cântă ruşii?"

Cântec pentru Celia- traducere din Ben Jonson (1572-1637)

Tu lasă-ţi ochii să mă soarbă

Pe-ai mei îi las să se îmbete

Dacă sărutul tău e-n cupă

Numai de el îmi va fi sete

Când sufletul e însetat

N-am să mai sorb licori divine

Aş refuza cupa lui Iov

Ca să te beau numai pe tine

Ţi-am împletit din flori coroană

Ştiu că e darul prea mărunt

Însă ţi-am spus: pe fruntea ta

Nu se va ofili nicicând

Tu doar i-ai respirat parfumul

Şi n-ai primit acest cadou

Acum coroana înfloreşte

În fiecare zi din nou

Cea mai mare insulă a poeziei: Marea Britanie

Pentru Emil Cioran cea mai frumoasă poezie a lumii era poezia engleză. Cultura engleză a rămas mereu departe de România şi România a stat poate şi mai departe de cultura engleză. Înainte de comunism tinerii români nu erau trimişi niciodată să studieze în Anglia şi în comunism distanţa faţă de englezi a fost şi mai mare. Comuniştii au lăsat să ajungă în România numai cultura franceză şi fiindcă stânga politică era destul de puternică în Franţa. Am fost "îndopaţi" încă din copilărie cu proza şi mai târziu cu poezia franceză şi asta n-a fost un lucru rău. Şi totuşi ne-a rămas străină o mare literatură: literatura engleză. Ne-a împiedicat să o cunoaştem într-un fel ciudat chiar un englez, Shakespeare care seamănă cu un zid după care nu mai poţi să vezi restul marilor scriitori englezi. Recunoscut drept cel mai mare poet al lumii şi de Eminescu: "S-aduc cu tine îmi e toată fala" , Shakespeare a făcut parte nu doar dintr-o mare cultură ci şi dintr-o mare generaţie mai puţin sau deloc cunoscută. Dacă poezia vine din nebunie şi câteodată din alcool s-ar părea că englezii le au din plin pe amândouă.

Celei care refuză-traducere din Andrew Melville (1545-1622)

Cu Lumea şi cu Timpul căzute la picioare

Refuzul tău, iubito, nu m-ar durea prea tare

Am aştepta şi am alege în linişte un fel

Prin noaptea de iubire să trecem ca-n tunel

Pe malul Gangelui tu culegând rubine

Eu pe sub podul Humber plângând doar după tine

Vreo zece ani trăind printre civilizaţii

Te-aş adora imens până la inundaţii

Iar tu m-ai refuza doar dacă ai să vrei

Mult timp până s-ar converti evrei

Iubirea mea ar creşte ca o plantă

Mare cât un imperiu în timpul ca o fantă

Fiinţa ta un secol în versuri lăudată

Ar fi cu-a ta privire sub frunte strecurată

Şi două secole iubindu-ţi uşor câte un sân

S-ar scurge-ncet dacă n-aş deveni bătrân

Şi fiecare parte a corpului prea dragă

Mi-ar fi-ntr-o epocă a timpului întreagă

Însă aud chiar şi acum cum sună

Carul cu aripi al Timpului în urmă

Şi îşi întind în faţa mea mereu

Eternele deşerturi nisipul lor prea greu

Va dispărea curând şi frumuseţea ta

Sub marmuri de mormânt cântecul meu va sta

Doar viermii vor gusta din carnea neatinsă

Onoarea sub ţărînă la fel dorinţa stinsă

Fiindcă de ochii lumii mormântul e scăparea

Numai că nu există acolo-mbrăţişarea

Şi-atunci acum cât eşti în floarea tinereţii

Scurt timp acoperită de roua dimineţii

Şi când sufletul tău în fiecare loc

Prin porii tăi şi-aprinde oricând câte un foc

Să facem puţin sport lăsând grăbiţi să cadă

Tot ce avem pe noi ca păsările-n pradă

Măcar o dată-n doi şi timpul devorând

Puterea să-i învingem acum cât mai curând

Căldura noastră, forţa cumplit se vor atinge

Şi se vor împleti aşa cum e o minge

Va exploda plăcerea de fiecare parte

Şi gratiile vieţii le va zvârli departe

Dacă noi doi un soare nu suntem împreună

Fii liniştită, totuşi îl facem să apună

Poezia e un colţ de fereastră-traducere din Goethe

Poezia e un colţ de fereastră pictată

Al bisericii văzute din piaţă

După ea: cenuşiu şi-ntuneric

Asta cred inculţii o viaţă

Dar dacă ai intra măcar o dată!

În faţa altarului sfânt să te-nchini

Pereţii cu poveşti, icoane

S-ar umple de lumini

Pentru ochii tăi un loc potrivit

Care te-a apărat, te-a clădit 

Gânduri de noapte-traducere din Goethe

Stelelor frumoase şi nefericite

Drumuri de corăbii luminând mereu

Cât de rău îmi pare că nu vă atinge

Mâna unui om sau a unui zeu

Dragostea rămâne pentru voi străină

Alergaţi pe cer fără încetare

Stelelor frumoase şi nefericite

Singure deasupra, şiruri călătoare

Când la ţărm m-aşteaptă braţe calde, moi

Şi uit miezul nopţii şi vă uit pe voi

Lângă craniul lui Schiller-traducere din Goethe

În osuarul sumbru am văzut

Cel mai de seamă craniu dintre toate

Odihna, cenuşiul unui timp

Peste aceste oase presărate

Umeri căzuţi, tot ce-aţi purtat odată

Toate deja au fost uitate

Mâna, piciorul stând desprinse

Şi toate-aceste membre delicate

Zadarnic se întinde învelişul

Acum mucegăit, uscat

În care nobila materie

Necunoscută s-a păstrat

Dar dintr-odată locul rece

Nu mă mai strânge, nu mă-ngheaţă

De parcă moartea răspândeşte

Un aer cald, un semn de viaţă

Imensa formă mă încântă

Cu spiritul de zei atins

Ea îmi aduce-aminte marea

Când peste ţărmuri s-a întins

Vas de mister! Oracol plin de daruri

E mâna mea nedemnă să te ţină

Aş vrea să-ţi fur comorile umil

Icoane să îmi fie afară la lumină

Ce poate omul să câştige-n viaţă

Când doar aşa descoperă că-i zeu?

Adăugând putere minţii sale

Şi lângă spirit rămânând mereu

Celui care e original-traducere din J.W.von Goethe (1749-1832)

Îmi spune unul genial:

"Nu vin din nicio şcoală

De toţi maeştrii din trecut

Mă lepăd ca de-o boală"

El totuşi ţine de o şcoală:

"Prostia cea originală"