-NARCOSINGURĂTATE- VITRINE ȘI PIETRE

NARCOSINGURĂTATE-VITRINE ŞI PIETRE-2015-POEZIE 2011, 2012, 2015- EDITURA BRUMAR













Despre mine

29 decembrie 1970 Videle. Liceul de matematică-fizică Alexandru Ioan Cuza din Alexandria şi o facultate de litere în Bucureşti.Am mai trecut prin Institutul Politehnic Bucureşti şi (doar un an), Facultatea de Educaţie fizică şi sport Universitatea Ecologică.

miercuri, noiembrie 18, 2026

Un 10 la fotbal







Mi-am găsit greu drumul în viață, bâjbâind în anii ’90 printre facultăți și colegii de tot felul, începute și lăsate baltă câteodată după prima zi. O neacomodare cumplită cu România, colț aspru de Orient pretins latin, în care originea nelatină se vede chiar în fotbal. A fost la început o facultate de coada plutonului în Politehnică, plină de șmecheri de provincie, și mai târziu una de sport, un colegiu de tehnoredactare și, până la urmă, Facultatea de Litere, absolvită incredibil în condiții de învățământ la zi de 4 ani. Probabil că stăteam mai mult prin bibliotecile Bucureștiului, la fel ca Emil Cioran, dar cea mai scurtă studenție a mea am trăit-o la facultatea de sport, abandonată după prima oră de curs.
Glumind, aș spune că, dacă atunci ar fi existat alertele de astăzi, în telefon ar fi trebuit să primesc, înainte de înscrierea la facultate, mesajul: „Cod roșu de cocalari!”. Erau de fapt tineri de treabă, dar care anunțau declinul sportului românesc, nesemănând deloc cu profesorii de sport din anii ’70-’80. Tatăl meu, profesor de istorie, avusese un văr profesor de sport și cred că am avut, până la urmă, corpul unchiului și mintea tatălui meu. Am plecat după primul curs și experiența asta urâtă m-a făcut să nu mă mai uit la sport o perioadă lungă. M-am întors totuși pentru două examene din sesiune, la schi și la fotbal.
Schiam pentru prima oară la 20 de ani și am căzut chiar în timpul examenului, undeva la Sinaia sau Predeal, profesorul punându-mi o întrebare pe care astăzi mi-o aduc aminte cu plăcere: „Ce sport faci tu?”. Am luat un 5, dar peste o lună, când vremea s-a încălzit, m-am prezentat pentru examenul de fotbal pe un teren de la marginea cu uzine a Bucureștiului. A fost una dintre cele mai frumoase amintiri ale anilor ’90, plini de singurătate și dezamăgiri, care din fericire nu ajungeau niciodată până la crize de disperare. Aveam în față, în teren, un adevărat domn profesor de sport, probabil din generația unchiului meu, un antrenor despre care unii spuneau atunci că antrenase naționala olimpică a României. Omul mi-a dat un 10 și m-a întrebat, calm și ușor mirat: „Mai mult de 10 nu pot să-ți dau, dar... spune-mi...la ce echipă joci?”.
Să fi fost Drăgușin, un domn antrenor cunoscut în România și în unele țări arabe? Căutările mele pe net, după vreo 30 de ani, nu m-au lămurit deloc. O persoană nemaipomenită, rămasă în mintea mea printre atâtea lichele de toată greața. Eram, bineînțeles, un fotbalist mediocru, care avusese noroc să trimită 5 șuturi de la 20 de metri direct în poartă, fără ca mingea să atingă pământul, asta fiind una dintre probe. Lecția e una tristă: ce poți să faci în țara asta dacă îți place sportul? Să îl faci afară? Nu doar acolo, dar peste tot în București, în orice sală de sport, era cam același fel de oameni punând pe butuci viitorul sportului. O lume dură, înjurături de ușa cortului, dar și un cuptor de oțelărie care te pregătea pentru tot ce urma după ea, spun asta și fiindcă am trecut prin Facultatea de Metalurgie.
Dincolo de orice, un 10 la fotbal e o notă rușinoasă pentru cineva care scrie, deși văd, după o căutare cu Google, că Albert Camus, Nabokov și alți scriitori au jucat fotbal. E interesant și că mulți dintre ei au fost portari, asta aducându-mi aminte că, în meciurile din curtea liceului, băiatul trimis în poartă era cel care nu era în stare să alerge, convins de ceilalți să participe și fiindcă mingea ajungea departe în afara terenului. Și totuși, Nabokov a scris despre singurătatea și concentrarea portarului după experiența din tinerețe. Un alt search Google care ar trebui neapărat făcut. Eu am înțeles un singur lucru în anii ’90, și anume că sportul începea să moară, se deschideau prăpăstii între oameni și avea dreptate, într-un interviu cam din aceeași perioadă, un fost boxer, ajuns mai târziu un actor celebru, Dem Rădulescu: „România s-a dus, n-o mai aducem în ring.”
E încă o postare de jurnal, la fel ca „10 ani de la prima carte”, accesată destul de des. Un meci de fotbal văzut aseară mi-a adus aminte că voiam să povestesc ceva despre o zi frumoasă printre atâtea urâte după ’89. Am văzut fotbaliști mici, așa cum aș fi fost și eu. Sportivi de sală, nu de arenă, jucători mici de spații mici, născuți pentru masa de tenis, nu pentru terenul de tenis, pentru ringuri și podeaua de judo sau gimnastică, pentru un teren mic de handbal, pentru baschet în curtea liceului și nu pentru meciuri în America. Să rămânem la „postări mari”. La fel ca Nabokov și Camus.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.