Nichita - penultimele vorbe

 

”Linge vorbe” era numit Nichita de un critic literar foarte cunoscut. O etichetă bășcălioasă lipită nu fără talent peste un om îndrăgostit parcă mai mult de vorbit decât de scris și care te face să te întrebi dacă el a scris vreodată sau dacă nu cumva prea multele soții n-au fost aduse în viața lui pe post de secretare transcriind dictările geniale ale poetului. Văd clar încercând și eu să scriu cum te îneci în hârtii în pregătirea unei cărți și nu cred că Nichita s-a înhămat vreodată la o asemenea muncă. Șervețelele din restaurante oferite ca bacșis chelnerilor de orice fel și publicate de ei mai târziu s-ar putea să fie singurele hârtii care poartă scrisul ciudatului rusnac genial. Nichita a vorbit nu a scris și se simte cum în interviuri își pune frână temperamentului făcut pentru monolog fiindcă autocenzura era regula de bază în anii comunismului. Poetul vorbea fiind bineînțeles mai mult bun de gură decât un intelectual erudit, pălăvrăgea stârnind invidii enorme cu tot felul de idei geniale pe care le debita fără efort în orice conversație. Poezie cu ciocanul ca la Nietzsche sau vorbărie cu ciocanul într-o cultură plină de o deșteptăciune prostească sau neinteresantă așa cum spunea Cioran pe urmele unui străin de pe la 1900. ”Sunteți prea deștepți pentru metafizică” să fie o frază contrazisă tocmai de ”Antimetafizica” volumul publicat de Nichita Stănescu? ”Să stăm de vorbă, să vorbim” zice Nichita într-o poezie dictată în prima sau a doua carte, ”vorbe ca un vârtej între mine și tine de o parte și de alta a orei.” Vorbe de nordic rătăcit într-un Ploiești al borfașilor bășcălioși pe care i-am cunoscut în Politehnica nouăzecistă a Bucureștiului, vorbele vorbărețului care nu avea în el tocmai veninul pamfletarului fiind plin în schimb de o nevoie de comunicare neobișnuită. Chiar și sfârșitul lui a fost ciudat la fel ca poezia, ”un râsu-plânsu”, o trecere bruscă de la bal la spital. Plin de o armată de prieteni ca niște urmăritori ai internetului de astăzi, Nichita cel mai mare ”influencer” al literaturii române,  poetul fără clanță la ușă dar și la gură s-ar părea că a fost distrus tot de  sociabilitatea lui prea mare. Neputând să refuze rolul de naș propus de niște tineri însurăței veniți la Capitală, Nichita își nășește finii la o nuntă în București după care se vede nevoit să repete conform unei tradiții rurale  ritualul ceremoniei sacre și într-un sat pierdut undeva prin Banat. Călătoria lungă cu trenul, vagonul neîncălzit, stresul au fost picăturile care i-au umplut ultimul pahar unui om bolnav dar care putea s-o mai ducă preț de un volum genial dictat. Nichita a murit cu zile spunea un prieten și vorbele din spitalul în care a ajuns în noaptea întoarcerii la București au fost și ele ciudate și poate ”metafizice”: ”mi-e o sete sălbatică”. Ce fel de sete îl chinuia atunci? De votcă, de prieteni, de poezie sau de vorbe? Dicta Nichita chiar și acolo în fața medicului?  Câteva vorbe, poate penultimele ca un motto la ultima carte luată cu el dincolo.