Cultură și război

 

Armele sunt mai frumoase decât cuvintele-Joachim von Ribbentrop

Dacă nu le permitem dușmanilor noștri să aibă arme, de ce le-am da voie să aibă idei?- Stalin

Când armele vorbesc cultura tace. Sau ia parte la luptă.-Garabet Ibrăileanu

Nichita - penultimele vorbe

 

”Linge vorbe” era numit Nichita de un critic literar foarte cunoscut. O etichetă bășcălioasă lipită nu fără talent peste un om îndrăgostit parcă mai mult de vorbit decât de scris și care te face să te întrebi dacă el a scris vreodată sau dacă nu cumva prea multele soții n-au fost aduse în viața lui pe post de secretare transcriind dictările geniale ale poetului. Văd clar încercând și eu să scriu cum te îneci în hârtii în pregătirea unei cărți și nu cred că Nichita s-a înhămat vreodată la o asemenea muncă. Șervețelele din restaurante oferite ca bacșis chelnerilor de orice fel și publicate de ei mai târziu s-ar putea să fie singurele hârtii care poartă scrisul ciudatului rusnac genial. Nichita a vorbit nu a scris și se simte cum în interviuri își pune frână temperamentului făcut pentru monolog fiindcă autocenzura era regula de bază în anii comunismului. Poetul vorbea fiind bineînțeles mai mult bun de gură decât un intelectual erudit, pălăvrăgea stârnind invidii enorme cu tot felul de idei geniale pe care le debita fără efort în orice conversație. Poezie cu ciocanul ca la Nietzsche sau vorbărie cu ciocanul într-o cultură plină de o deșteptăciune prostească sau neinteresantă așa cum spunea Cioran pe urmele unui străin de pe la 1900. ”Sunteți prea deștepți pentru metafizică” să fie o frază contrazisă tocmai de ”Antimetafizica” volumul publicat de Nichita Stănescu? ”Să stăm de vorbă, să vorbim” zice Nichita într-o poezie dictată în prima sau a doua carte, ”vorbe ca un vârtej între mine și tine de o parte și de alta a orei.” Vorbe de nordic rătăcit într-un Ploiești al borfașilor bășcălioși pe care i-am cunoscut în Politehnica nouăzecistă a Bucureștiului, vorbele vorbărețului care nu avea în el tocmai veninul pamfletarului fiind plin în schimb de o nevoie de comunicare neobișnuită. Chiar și sfârșitul lui a fost ciudat la fel ca poezia, ”un râsu-plânsu”, o trecere bruscă de la bal la spital. Plin de o armată de prieteni ca niște urmăritori ai internetului de astăzi, Nichita cel mai mare ”influencer” al literaturii române,  poetul fără clanță la ușă dar și la gură s-ar părea că a fost distrus tot de  sociabilitatea lui prea mare. Neputând să refuze rolul de naș propus de niște tineri însurăței veniți la Capitală, Nichita își nășește finii la o nuntă în București după care se vede nevoit să repete conform unei tradiții rurale  ritualul ceremoniei sacre și într-un sat pierdut undeva prin Banat. Călătoria lungă cu trenul, vagonul neîncălzit, stresul au fost picăturile care i-au umplut ultimul pahar unui om bolnav dar care putea s-o mai ducă preț de un volum genial dictat. Nichita a murit cu zile spunea un prieten și vorbele din spitalul în care a ajuns în noaptea întoarcerii la București au fost și ele ciudate și poate ”metafizice”: ”mi-e o sete sălbatică”. Ce fel de sete îl chinuia atunci? De votcă, de prieteni, de poezie sau de vorbe? Dicta Nichita chiar și acolo în fața medicului?  Câteva vorbe, poate penultimele ca un motto la ultima carte luată cu el dincolo. 

Mama - traducere din Roger Waters (Pink Floyd)

 

Mamă crezi că bombele vor cădea?

Crezi  c-o să le placă melodia mea?

Crezi că vor încerca să mă închidă?

Să pun în zid prima cărămidă?

Mamă să intru în cursa pentru președinte?

Să am încredere în guvernul care minte?

Ei mă vor îmbrăca în uniforma de militar?

E totul o curgere de timp în zadar?

Taci copilul meu nu plânge

Sub aripa ei mama te va strânge

Mama îți va transforma coșmarurile în realitate

Mama va pune în tine fricile ei toate

Sub aripa mea vei rămâne și nu îți dau voie

Să zbori dar o să cânți dacă-i nevoie

Mama va face totul curat lună

Desigur zidul îl vom construi împreună

Mamă pe cine să cer în căsătorie?

Prietena mea ar putea să îmi fie soție?

Nu cumva îl va distruge pe băiețelul tău?

Inimii lui n-ar putea să îi facă vreun rău?

Taci copilul meu nu plânge

La persoana potrivită mama ta va ajunge

Mama va fi aici mereu la post

Seara va ști unde și cu cine ai fost

Vei fi sănătos și curat lună

Mama și copilul ei vor fi mereu împreună

Mamă chiar trebuia să fii mereu atât de departe?

Nietzsche : poporul

 Un popor e ocolul pe care îl face natura ca să ajungă la șase-șapte oameni importanți. Da, și pentru a-i evita apoi.

Emil Cioran - gloria

 ”Nu sunt gelos decât pe o formă de glorie: să fi fost celebru în ochii înaintașilor dar nu a contemporanilor sau a posterității. Nimic nu mă poate mângâia că Isus n-a auzit de mine”.

Îngeri și monștri

E vremea monștrilor, Nichita

e vremea telefonului care detonează de la distanță lumea

e vremea mării pline de droguri

e vremea cardurilor clonate

e vremea tancului 

e vremea ta

E vremea romanului

a săracilor cu sacii plini cu sticle goale 

e vremea locotenenților

Ca un rocker american trebuia să dispari

fugind de celebritate

și scriind sub poduri

Dezgropând, săpând cât mai adânc

și dând capacul la o parte

ce ar găsi cineva?

Doar pietre?

banii?

cămașa de soldat și toate stelele?

îngerii?

coroana?

locotenenții?

O cutie în altă cutie

7 cutii scoase una din alta

și un cântec

Prin tot orașul

până dincolo de poduri

până acasă

Când în America vin americanii: America-traducere din Walt Whitman

Centru al fiicelor și fiilor cu drepturi egale

Toți, toți la fel de îndrăgiți, tineri sau bătrâni

Puternică, onestă, rezistentă, bogată

Trăind cât Pământul, cât Libertatea, Legea și Dragostea

O Mamă măreață, curată și mândră

Tronând în oțelul Timpului 

Emily Dickinson - Noiembrie

 

”Dă-mi, Doamne, o minte însorită

Ca să rezist cât timp va bate vântul” !

Cioran:frica

 Frica înseamnă să te gândești întruna la tine.

Marin Preda-”Delirul” cu Ionică, Spurcaciu, Antonescu și Zelea Codreanu

Ce maculatură întârziată  a luptei de clasă e ”Delirul” apărut în 1975 când ea probabil că dispăruse ca temă a literaturii. Autorul rămas pentru mulți ca un scriitor aproape dizident, un curajos anticomunist numindu-l ”cretin” pe ocupantul cabinetului 1 după o vizită la el, pare după lectura romanului ”pe invers” politic vorbind. Ionică mângâiat parcă de autor cu numele ăsta e cretinul de mai târziu apărut într-o pagină a cărții  fără prea mare legătură cu restul acțiunii. Un tânăr ilegalist din anii 40 cu 10  frați acasă adus de jandarmi din București până la judecătoria Craiova și rezistând eroic bătăilor. Un alt personaj, singur la părinți, un tânăr medic bucureștean de fapt un român urban 100 la sută e botezat cu multă ură Spurcaciu. Generalii armatei române necomuniste înjură birjărește pe front și soldații băieți de la țară îl îndeamnă cu blândețe pe jurnalistul Parizianu, un fel de corespondent de război  să plece acasă ca să nu fie rănit. Toți oamenii răi sunt intelectuali, toți oamenii buni sunt țărani. Și totuși scriitorul descrie corect țăranul sudist, un bădăran aspru și lipsit de milă chiar și cu oameni din propria familie. Ce mai rămâne în afară de propaganda comunistă? Povestea de iubire dintre Parizianu și Luchi e ca în filmul ”Declarație de dragoste”, Antonescu e tras și el spre lumea satului ca un fiu al poporului cu mama lui ținându-și ”țărănește” mâinile în poală iar legionarii apar ca un fel de fanatici circari. Cartea mai peste tot e scrisă incredibil de birjărește cu înjurături puse pe hârtie ca în uliță și scăpate de cenzură probabil datorită funcției și originii sănătoase a autorului. Înțelegând ce bombă abjectă punea la cale el nu a mai scris și volumul 2. Un om trist probabil plin de ură pentru toată lumea, ducând în spate lipită pe străzile Bucureștiului eticheta de ”țăran”  ca să scrie la sfarșitul vieții cu toată sinceritatea  despre nevoia de dragoste. Un balon de săpun al literaturii române care fără ”ionicii” comunismului  ar fi fost cel mult învățător în Siliștea Gumești.

Trandafirii

 

Trandafirii răsar doar la sfârșit

când totul dispare

când e prea târziu pentru frumusețe

Trec cu bicicleta și îi văd

în fața porților și dincolo de ele

trandafirii mari, frumoși și proaspeți

lăsați parcă de o mână grăbită

peste pământul negru

aruncat de oțelul strălucitor și fierbinte

al unor lopeți imense

Număr de RAI

 

Erau în pandemie

șosele pline și parcări de spitale

cu mașini pe care scria RAI

Mașini negre cu număr de RAI

chiar dacă o altă culoare părea mai potrivită

poate nu roz și nici roșu

una nouă neinventată până astăzi

Uitam evenimentul tragic

și luam din el doar literatura

atît de obsedat sunt de ea

O familie înecată în lacrimi 

rămânea în urmă

și o mașină neagră pleca spre rai

Dând colțul poate ca să-și încheie cursa

sau continuând să meargă

până când la bord se adunau kilometrii

cu mult peste limita admisă

Robert

 Am început armata în comunism și am terminat-o în neocomunism: septembrie 1989-martie 1990. Terist amenințat de teroriștii invizibili din decembrie, student în Politehnică am avut parte și de reducerea stagiului militar făcută de proaspătul CFSN plin cu analfabeții cu ”preocupări intelectuale” din cartierul Primăverii. Era atunci poate prima lor mită electorală când sperau că soldații vor vota într-un număr mare cu ei ceea ce s-a și întâmplat . Am votat în mai 1990 cu Radu Câmpeanu după un stagiu militar relaxat de numai 6 luni cu înviorarea de la 5 dimineața făcută pe muzică rock și cu TIR-urile cu ajutoare venite din Germania și Olanda în care doar ambalajul superb al biscuiților te făcea să-ți dorești să fugi afară. Un respect imens al ofițerilor de atunci în fața unor studenți care nu interacționau niciodată cu țăranii trupeților care în bancurile bine-cunoscute le dădeau soldaților carnete de conducere pe sub paturi.

  Unul dintre colegi se numea Ceaușescu și am aflat asta în prima seară într-o sală de clasă în care ne condusese un ofițer așezat la o catedră deasupra căreia era agățat tabloul imens al șefului Clanului Cizmarilor din Scornicești. Și acum spuneți-mi numele voastre, a zis ofițerul ca un prim ordin dat scurt unor recruți după care s-au auzit câteva voci șoptind timide: Popescu, Ionescu, Dumitrescu și alții. Atunci de undeva din spate s-a ridicat un băiat și a spus: Mă numesc Ceaușescu! Mă așteptam ca ofițerul să salute în poziție de drepți, să cânte imnul sau să înceapă să scandeze, aplaudând, o lozincă de la congresele comuniștilor: stima noastră și mândria, Ceaușescu România. Apevistul ăla a rămas însă foarte calm și a răspuns cu un deget ridicat deasupra capului: ești rudă cu...tabloul? Nu, nu, eu sunt din...alt județ, a zis ușor speriat Ceaușescu.Discuția a continuat într-un stil și mai dur. ”Să știi! Chiar dacă ești rudă cu el pentru mine nu contează. Tu aici ești un simplu soldat. Ai înțeles?” Ofițerul ori era nebun, ori voia să ne impresioneze ori aflase ascultând Europa Liberă că regimurile comuniste au început să cadă în jocul lor de domino în care din păcate România era ultima piesă. 

 ”Simplul soldat” nu se numea doar Ceaușescu ci și Nicușor Ceaușescu și nu doar Nicușor Ceaușescu ci și Robert Nicușor Ceaușescu. Un prenume mai ”american” și unul neaoș românesc al unui posibil viitor conducător al României. Părinții colegului meu de pluton își botezaseră fiul jucând parcă la două capete ale politicii dar și în numele prieteniei româno-americane din jurul anului 1970: dacă vin americanii o să-i spunem Robert, dacă înving comuniștii în războiul rece toată lumea o să-l strige Nicușor.

 Robert Nicușor Ceaușescu care striga pe un stadion la un microfon trecut din mână-n mână în ziua jurământului ”Mă numesc Ceaușescu și jur să-mi apăr patria cu prețul vieții!”. Robert Nicușor Ceaușescu care asculta și executa comanda ”salt înainte culcat” prin ianuarie 1990,  comandă dată cu o plăcere nebună de cine știe ce gradat frustrat că nu fusese avansat în anii comunismului. În 22 decembrie 1989 când ecranul televizorului era plin cu machedonii care behăiseră recitări din Nichita și Eminescu, cu dizidenți foști uteciști de vază în organizația de bază , cu regizori ai filmelor cu ilegaliști comuniști făcute în stil american și când toți strigau  ”Ceaușescu a fugit” noi în sala cu televizor a unității urlam”Ceaușescu e aici!L-am prins!”

 Robert Nicușor Ceaușescu chiar a fost un om ”din alt județ”. Un tânăr nemaipomenit de sociabil și pus mereu pe glume, rocker înrăit și total nebătăios, un soi de boem plăpând și inteligent peste care flutura prea largă uniforma de soldat și arma se legăna prea grea ajungând până-n pământ. Robert Nicușor Ceaușescu a coborât în martie 90 dintr-un tren plin cu tineri întorși acasă spunând sau poate chiar promițând c-o să-și schimbe numele.. Robert un om iubit de toată lumea dispărea cu tot cu valiza lui prea grea după clădirea unei gări de provincie pe o stradă cu tutungerii și ziare printre două rânduri de borduri proaspăt vopsite în alb. 

Preoți

 

Și preoții au plecat afară

Adevărații preoți

cine știe în care Job Center mai așteaptă

să primească o mătură

sau o adresă la care să livreze o pizza

Fiindcă aici văd preoți întinzând mâna

ca Marlon Brando în Nașul

preoți bătând din ușă-n ușă

ca recuperatorii pentru 10 lei

Și îmi vine să sun Poliția

să facă o percheziție acolo în altar

să găsească săbii, pistoale și droguri

trase pe nas de niște golani în negru

Când îmi aduc aminte Deniile de altădată

și noaptea caldă cu lumânări aprinse 

și parfum de liliac

și bunicii cu 4 clase care predau religia

mai bine decât orice profesor

seara lângă un pat

luând o mână mică

și ducând-o la frunte, la piept și la umeri

Acum e vremea

de-abia acum e vremea

pentru demolat biserici

câte una în fiecare cupă de excavator

care să le arunce departe

care să le trimită acasă

cât mai adânc sub pământ

20 de mașini

20 de mașini care merg încet după mașina lui

vacarmul claxoanelor care parcă aruncă lumea-n aer

o mare de oameni cu fețe sincer îndurerate

Toate astea înseamnă o viață plină

toate astea înseamnă bani și dragoste

toate astea înseamnă glorie

Și-atunci chiar dacă n-are rost

și chiar dacă e prea devreme

mă uit la telefonul cu 0 mesaje

îmi văd bicicleta 

rezemată de un zid vechi

stând să cadă

și mă gândesc la cardul folosit prea rar

Ies în stradă și mă uit lung

după coloana imensă

chiar dacă n-are rost

și chiar dacă e prea devreme 

Filme despre oamenii de altădată

 

Stau în casă și mă uit la filme o zi întreagă

într-un fotoliu roșu cu o pungă de floricele

ca în primul rând al cinematografului de pe vremuri

Atâtea filme despre oamenii de altădată

camera e întoarsă lacomă doar spre trecut:

rochii lungi și trăsuri

femei frumoase în care doar ochii sunt nepotriviți

cu toate costumele de epocă

bărbați înalți și eleganți cu o mână întinsă doamnelor

în fața unei săli superbe de concert

Mă uit la televizor și îmi aduc aminte orașul

și prima duminică din liceu în 85

am văzut atunci ”Hangar 18”

și totul vorbea despre viitor

și camera era întoarsă spre el în liniște

visând, aproape aberând

despre roboții polițiști

despre nave spațiale aterizate în mijlocul câmpului

sau despre monștrii din ”Alien”

creaturi ciudate ascunse în oameni

În nopți lungi ”la video”

cu pături în geamuri

și miliția năvălind peste noi

și declarații la secție

Era undeva o sală de cinema

și era frumos doar fiindcă exista filmul

și eram împreună

și golanii strigau ”pensionarii fața la perete!”

în timpul unei scene ”fierbinți” necenzurată:

un umăr dezgolit sau un sărut de 2 secunde

Și uite monștrii acum acolo după fereastră

alergând, lovind, înjurând

altfel decât își imaginaseră regizorii viitorul

Acum când mi-e frică să nu am chiar eu 

o creatură ciudată ascunsă în mine

sau întrebându-mă de unde s-o iau 

ca să îmi fie mai bine, ca să supraviețuiesc

și să mă uit toată ziua la filme despre oamenii de altădată

singur cu o pungă de floricele

într-un fotoliu roșu

40 de ani fără Nichita Stănescu, 40 de ani fără poezie

 Statuia scriitorului Mihai Eminescu a căzut și ea după 1989. Rămâne  din toată nebunia supraevaluării lui un om nemaipomenit de  interesant într-un popor de multe ori cumplit de neinteresant  și în rest poate singura etichetă corectă pusă de Tudor Vianu peste opera lui: nici poet nici filozof doar un muzician genial. Muzica e și ea străină, e limba română cu topica limbii germane, o legănare de vals berlinez, muzică de castel nordic visat de Eminescu prin mahalalele Moldovei sau în groapa strâmtă a  Bucureștiului. S-a ridicat o altă statuie în schimb, una ”definitivă” a unui rus  sucit, frumos  și genial care a dărâmat în stil de tanc rusesc culmea legenda unui rutean ucrainean.  În afară de detronarea sau detonarea unei false povești de succes Nichita a mai făcut un lucru despre care s-a vorbit mai puțin. El a schimbat sau poate chiar a ”luminat” imaginea omului genial întunecată prea mult  de Eminescu poate tot sub influența unor lecturi germane. După Nichita Stănescu scriitorul genial nu mai e un Luceafăr nemuritor și rece, un însingurat căruia îi plângi de milă ci e poate un Cătălin un om total deschis spre oameni și spre viață, un ”viclean copil de casă”, soldat care spune glume ușoare femeilor, actor sociabil  care recită la scenă deschisă și are nevoie zilnic de un public imens. Odată cu Nichita a murit și poezia  din România care stătea în el. Era oricum târziu, lumea intelectualilor obosise și mahalaua stătea undeva la pândă gata să ocupe tot.  A apărut până la urmă cartierul cu mâzgăleala lui semianalfabetă și care nu a avut în față un scriitor genial și fermecător care te-ar fi putut face să te simți mai puțin singur în România și în lume.

Testele PISA arată ce a mai rămas din România : o gloată de prostănaci ai școlii în fața și în spatele catedrei. Părinții lor vor vota în 2024.

 

Allah a murit?

 

Salcâmul Moromeților

 

Pădurea nu mai are răbdare

aici în ținutul Moromeților

în poiana de altădată

doar golanii în treninguri 

citesc în laptopuri și telefoane

pârâul a secat cu toate fetele frumoase din el

haite de câini colindă satul în noaptea de Anul nou

și înroșesc șoselele sub coloana mașinilor

din care urlă maneaua

Biciul împletit în 6 sau în 8 nu mai trosnește

mâna mică atingând cu o sorcovă 

părul alb al bunicilor pentru câțiva lei

Toate dispar sub salcâmul tot mai tânăr

născând alți salcâmi mai mici

ca lovit de o secure

care scoate din el peste noapte

alte ramuri și alte frunze

ocupând tot satul

În care doar pădurea e viitorul

în care doar pădurea scrie istorie

Pacient COVID

Ce pacient COVID am fost de 30 de ani

cel mai infectat dintre toți 

fără măști și fără tuse

luând virusul la fiecare colț de stradă

sau în fața televizorului

Și am atins și șobolanul cu aripi

și am fost și în laboratoare

și am ieșit fără declarații

și m-am izolat fără interdicții

Căutând vaccinul de altădată

sau inventându-l

scriind 3 cărți

și cerșind cu fiecare pagină

măcar o gură de aer

Vremurile sunt la răscruce- traducere din Bob Dylan

Strângeți rândurile, oameni

Oriunde vă veți afla

Altfel valul schimbării

În curând vă va mătura

Și începeți să înotați

Ca o piatră să nu vă scufundați

Timpului vostru nu-i puneți o cruce

Fiindcă vremurile sunt acum la răscruce

Scriitori, critici, condeie

Profeții născute dintr-o idee

Nimic din ochi să nu scăpați

E ultima șansă să n-o ratați

Când roțile sunt încă-n mișcare 

Nu pariați pe nicio culoare

Cei pe care ceilalți nu-i știu

Vor fi eroii de mai târziu

Viitorul nu se știe ce va aduce

Fiindcă vremurile sunt acum la răscruce

Senatori, congresmeni ascultați

Apelul și progresul nu îl blocați

Protestul de-afară din stradă

V-ar putea face zidurile să cadă

Mame și tați din orice ținut

Nu criticați ceea ce n-ați priceput

Fiii și fiicele voastre nu se mai supun

Ordinelor voastre acum

Stilul vostru de viață e demodat, se duce

Fiindcă vremurile sunt acum la răscruce

Linia a fost trasă

Blestemul a fost aruncat

Cel care merge la pas

Va fi mai târziu avântat

Întâiul sosit

Va fi ultimul venit

O lume veche se prăbușește, se duce

Fiindcă vremurile sunt acum la răscruce

Dealerii muncesc din greu în toată țara în condiții inumane. Greva lor ar putea arunca România în sevraj.

 

Bring back the 90s-în 2016 și 2024

 

În 2016 înainte de alegerile prezidențiale din America postam  pe You Tube sub un videoclip al candidatului republican mesajul ”Bring back the 90s, mister Trump!”. Era vorba acolo despre un deceniu care îmi rămăsese în minte ca o perioadă plină de muzică bună și seriale de calitate după care lumea s-a schimbat într-un fel incredibil invadată de mahala mai scârbos decât au intrat rușii în Ucraina. Cu o mie de like-uri atunci un număr destul de mare, mesajul părea să fie urmat de câțiva adolescenți înflăcărați și ușor naivi unul dintre ei spunând sub un videoclip rock din anii dinaintea căderii zidului Berlinului ”Bring back the 80s”.  Retras de pe net în 2020 poate prea obosit și chiar prea disperat când totul părea să meargă în jos n-am mai citit câțiva ani niciun mesaj de pe You Tube. În 2023 găsesc cuvintele în destule locuri și s-ar părea că mesajul a devenit un fel de slogan al schimbării, al ”aducerii înapoi” al întoarcerii la vremurile bune de altădată. Cu o căutare Google văd că el apare chiar pe tricouri fabricate în America. Mesajul aruncat atunci la plesneală și din nevoia de a vâna like-uri  a prins destul de mult la populația lumii și e tastat câteodată de americani în limba română. Chiar dacă e prea mult spus cuvintele i-au purtat noroc atunci fostului și poate viitorului președinte al Americii așa că le mai postez încă o dată mai devreme cu un an : ”Bring back the 90s, mister Trump!”

Sat

Între două  dreptunghiuri albe

peste care e trecut același nume

e pământul

Mai peste tot aspru, pietros

scoțând din el doar lemne și buruieni

orice ai îngropa acolo

și oricât de adânc

E parcă invers decât la Blaga

pământul are un suflet

ce a împrumutat forma oamenilor

Pământ al sudului

modelat, molipsit

pământ al satului

când și ”veșnicia” lui are un capăt

un stâlp de fier 

ținând în vârf un dreptunghi alb

greu de văzut de jos

un dreptunghi cu multe linii negre

pe care n-ai putea să le numeri niciodată

6 noiembrie 2024- ziua în care s-ar putea termina războiul din Ucraina

 

 În 24 de ore pot să opresc războiul din Ucraina.

Berlin

 

Și copacii aveau clasă în Berlin

și copacii erau aroganți

și în fața lor simțeai nevoia 

să faci o plecăciune

să iei o armă și să ridici un zid

dacă ar veni cineva să-i taie

Să îi asculți foșnind

mereu altfel

mereu mai frumos

mereu mai străin

Mircea Eliade: sensul vieții

Sensul vieții e eroic.

 

Ușa

 

Nichita și ușa lui fără clanță

cumpărată parcă așa veche și ruptă

comandată dintr-un loc secret știut doar de el

și marea de oameni care a intrat la el

și hoții cărora el le-ar fi întins un pahar 

sau mai multe până dimineața

Ușa lui de colecție, de unică folosință

expusă și dispărând brusc

ca într-un film cu Peter O Toole și Audrey Hepburn

Și ușa mea la care am mai pus o clanță

și încă una

ușa mea dusă în spate

moștenită, lucrată din generație în generație

ușa pe care aș vrea s-o schimb uneori

și toți polițiștii Bucureștiului

chemați când cineva visa s-o atingă

Prea mult la el

prea puțin la mine

”măsura” mereu depășită

în sus sau în jos:

un om lipit de o ușă

în fiecare zi alta

o ușă adusă acasă dintr-un magazin

cu milioane de clienți

Cioran și ”proprietățile”

 

De câte ori ajung în casa unui om bogat aș vrea să am un ocean de salivă ca să-l arunc în ochii lui.

Emil Cioran: Soldații

 Funcția principală a soldatului e să atace nu să  apere.

Generația pierdută

 

Am fost de 2 ori într-un cenaclu

și m-am simțit pierdut

printre bătrâni cumsecade și rime de secol 19

sau tineri iuți plini de comentarii inteligente

și versuri ”stranii și necomerciale”

În jurul nostru era războiul

cu mult înainte de Ucraina

erau străzile și ”poezia”

șpaga și politica

o lume punând arma la tâmplă poeziei

M-am gândit atunci la Stelaru

la generația pierdută

la poeții războiului

uitați undeva într-o notă de subsol a criticii literare

Mai târziu mi-a venit în minte Nichita

și generația lui de aur

Nichita veșnic tânăr și fericit ca Alecsandri

Nichita încărcat de premii

și comentat cât toată Istoria literaturii române

Astăzi știu că nu contează din ce generație faci parte

fiindcă dacă scrii aici nu câștigi nimic

fiindcă dacă scrii aici începi un război 

care te distruge

Din 10 în 10 ani 

un război în care nimeni nu câștigă nimic

America 4 iulie 2023: ”rezistă, renaște și prosperă”

 

”Cine e cel care a trecut înaintea mea? Fiindcă eu vreau să merg și mai departe!” Walt Whitman

Lângă un foc mic-traducere din Christoph Meckel

Și după ce am terminat de distrus Pământul 

am împrăștiat otrava pentru cer.

El a coborât 

și a înghițit-o și soarele, sufocat 

de greață, a vomitat în ochii noștri.

Vântul a murit bătând tot mai stins; măreață

a fost acea zi când cerul a coborât

și cuțitele noastre s-au jucat cu el

(numai că ziua următoare nu a mai venit

iar acum stăm cu toții lângă un foc mic, în întuneric)

Nicolae Labiș: ”patrioții”

 Nu sunt ei fiii țării, ci-s sterpe stârpituri

Și ochiul nostru ager îi vede și îi arde
Și rând pe rând zvârli-vom în groapa cu lături
Pe trântorii ascunși după stindarde

13-15 iunie 1990: când România e dușmanul poporului

 

”În mine tată tu mergi mai departe

Precum bunicu-n tine se ducea

Noi am scăpat ce e mai bun de moarte

Duc înainte moștenirea ta”

(Mihai Beniuc)

Mi-e teamă de omul cuvintelor puține- traducere din Emily Dickinson

Omul cuvintelor puține 
În lume el mă înspăimântă
Cu oratori și guralivi
Câștig oricând o luptă

Vorbele lui : monezi de aur
Peste palavre de comerț
Mi-e teamă că doar el e Omul
Omul unui destin măreț

Cu Mircea Geoană vicepreședinte, NATO va câștiga războiul. Doar pentru o noapte.

 

Omagiu patriei române-traducere din Francois Nizzet (1829-1889)

În birjă sau căruță nu trec prin România 

La pas vreau să cunosc această ţară dragă 

Bordeiele s-admir, cătune şi oraşe 

Şi-un scurt popas să fac pentru o bragă 

În munți să le vorbesc ciobanilor regali 

Pădurea să m-adoarmă-n parfumuri de ferigă 

Să tot alerg pe câmpuri şi în amurg târziu 

Să gust un fruct, să rup din mămăligă

Nichita Stănescu-Cântec anti-războinic

Se duc soldaţi într-un război pierdut 

Război care încă n-a început

Morţii cei tineri sunt încă vii

Cum toamna strugurii-n vii

Mamele n-au lacrimă-n zare

Popii slujesc de sărbătoare

E încă-n viaţă tot ce moare

Ah, moartea viitoare!

Soldat de glonţ să fii îndrăgostit

Atunci când de din el vei fi pierit

Amor suav revino, du-te!

Pentru războaiele pierdute!

Ţăranul nevaccinat din Balcani trimis din Australia înapoi acasă în maneaua lui

22 decembrie 1989: ”Băieți, să trageți în ei!

În 22 decembrie 1989, dimineața, am ratat din fericire ocazia să folosesc Kalașnikovul  și în afara poligonului de tir adică pe o țintă vie. Soldat într-o unitate militară din Ardeal, aveam în pistolul mitralieră muniție de război și trebuia să plec cu plutonul ca să oprim o manifestație care începea în orașul din apropiere. Venise atunci un ofițer sau un subofițer care cu o voce foarte hotărâtă spusese: ”băieți, să trageți în ei”! Tocmai când trebuia să ieșim din cazarmă din spate a venit știrea că Nicolae Ceaușescu fugise cu elicopterul și ne-am întors. Peste câteva ore poate același ofițer luase portretul cu Ceaușescu de pe un perete și-l aruncase la intrare pe post de șters bocancii. După  câteva zile, de Crăciun, oamenii ne-au adus șorici și carne. ”Soldații noștri !” ziceau ei fără să știe ce s-ar fi putut întâmpla, impresionați de viața mai grea din timpul stagiului militar.  Comedie, cu accentul pe a doua silabă, pur românească. Armata României întorsese încă o dată vitejește armele și luase ”la loc comanda” de la noii stăpâni. ”Fie la parade, fie la război / toți într-o grămadă /veseli mergem noi”!!!

Scriitorul rus anticomunist Alexandr Soljenițîn și cuvântul atât de drag comuniștilor: ”poporul”

Ei iubesc poporul, marele lor popor și-l slujesc și sunt gata să-și dea viața pentru popor. Însă odată cu trecerea anilor le devine tot mai nesuferită populația.