Timp de două zile blogul a fost invadat de un desant de cititori din 16 ţări. Operaţiune literară reuşită la târgul de carte CATALIN POPESCU BLOG unde totul e gratis. Mă bucură trecerile acestor ultimi soldaţi ai culturii sau gladiatori ai lecturii. "America first" în topul vizualizărilor! Salutări tuturor!

 

Vizita - traducere din Goethe

Spre casa ei alerg

la uşa ei iubită

descui încet cu grijă

cu cheia potrivită

Ea nu era în hol

nici nu stătea la masă

a adormit pe-un pat

în rochia de casă

A adormit lucrând

poate voia să coasă

se odihneşte pînza

în mîna ei frumoasă

Şi liniştea pe pleoape

somnul acum îi lasă

pe buze doar iubire

şi grija pentru casă

Nevinovată-n piept

inima ei tresaltă

spre trupul dulce-n somn

pacea zeii îi poartă

Dar ochii ei n-aruncă

privirile vrăjite

pe buze nu mai poartă

săruturi sau cuvinte

Braţul ei nu mă strânge

la fel ca altădată

mâna mereu întinsă

minune nemişcată

Şi mă retrag usor

mă furişez din casă

fructe şi trandafiri

i-am aşezat pe-o masă

Spre daruri colorate

ea va privi mirată

visând că au pătruns

prin uşa încuiată

Şi-am să-i primesc spre seară

la schimb darul dublat

pe care mâna mea

timidă nu l-a luat

Nimeni nu scrie singur + o coincidenţă stranie: ultima lui zi a fost prima mea zi.

 

2012

 Auzeam vitrinele sparte ale Vestului

pierdut în cartierul meu din Est

Capitale înecate în ţăndări

tsunami de cioburi  lovind Parisul, Madridul, Londra

sticlă zdrobită sub tălpile goale ale săracilor Occidentului

magazine jefuite ca-n Evul Mediu

când intrau barbarii în marile cetăţi

Fusese spartă o vitrină la Piaţa Unirii

şi vandalizată, ocupată, jefuită de vopsea

o bancă la marginea trotuarului

valul de violenţe cutremura România

Cu ce ambiţii mari începusem să scriu o carte

îi alesesem şi titlul

când după o căutare pe net am văzut că un suedez

scrisese deja una asemănătoare : "ferestre şi pietre"

şi primise pentru ea un Nobel

Când strada e mică biblioteca e mică şi ea

Aceeaşi poveste: întârzierea

papagalii în trei culori care imită, care cântă fals

în timp ce dincolo bubuie tunurile

Acolo unde strada e mică biblioteca e şi mai mică

Doi pitici de circ unul deasupra altuia

în aceeaşi groapă

fără net, fără căutări, fără viitor

10 ani de la ultima carte

 Am scris la fel cum am vorbit adică puţin chiar dacă tot ce mi-a plăcut mai mult a fost limba română şi mai târziu limba engleză. Am ajuns mai târziu la poezie şi fiindcă în comunism băieţii erau împinşi într-o ţară plină de uzine spre facultăţi din Politehnică. După două facultăţi la care am renunţat şi un colegiu terminat am ajuns într-o facultate de litere. Sadoveanu spunea în anii 50 că din Şcoala de literatură vor ieşi atâţia scriitori câţi au intrat şi avea dreptate. Nu m-a învăţat nimic facultatea dar am înţeles că m-am născut  pentru o singură facultate şi m-am simţit acolo acasă. Începusem să scriu pe net şi mulţi ani am fost poet de net cafe autor nepublicat de site-uri literare în care mi-a plăcut dragostea românilor dar şi a maghiarilor pentru poezie şi m-a impresionat enorm talentul special al câtorva scriitori din Basarabia. Nefiind un om de echipă am ajuns de vreo două ori în cenaclul de la Muzeul literaturii prima oară forţat de o regulă impusă acolo adică trebuia să măreşti cu o persoană micul grup din public după care aveai voie să-ţi citeşti şi tu textele. După ce am citit intimidat câteva poezii un domn în vârstă probabil unul dintre ultimii scriitori evrei ai Bucureştiului s-a ridicat şi a zis : pot să spun ceva ? mă grăbesc! Şi după ce a avut voie să vorbească şi-a aruncat verdictul extrem de încurajator. Dacă nu un poet mare atunci...Mă grăbesc trebuie să plec! E ţara în care te laudă mai mult străinii şi asta am înţeles-o târziu. Criticul literar care conducea cenaclul Tudorel Urian a încheiat comentariile şi el cu un mic elogiu sub nivelul celui de dinainte dar la fel de dătător de speranţe: sunt poezii despre urâtul care ne înconjoară şi orice editură ar fi onorată să-i publice cartea domnului Cătălin Popescu. Am scos  trei cărţi la editura Brumar din Timişoara şi la fiecare lansare a vorbit despre ele Robert Şerban. Prima carte a fost atunci pentru scriitorul Ciprian Măceşaru un posibil number one al anului 2012. Cartea asta a fost specială şi ea fiindcă după vreo lună de la apariţia ei am fost la biblioteca Academiei să citesc Nichita sau un alt scriitor cunoscut. Fiindcă tot eram în sala calculatoarelor am tastat cuvintele "narcosingurătate Cătălin Popescu" şi ecranul mi-a afişat cartea. Am completat un formular şi m-am citit fericit şi neştiut de nimeni. Credeam că undeva cineva făcuse o selecţie  a celor mai bune cărţi ale anului  când de fapt probabil că aproape orice român intră cu prima carte acolo. A fost oricum cea mai frumoasă zi de după 89 într-o ţară mai tristă ca niciodată. A doua şi a treia carte au trecut neobservate dar peste vreo 5 ani am găsit un anunţ ciudat după o căutare google. Vând Cătălin Popescu vitrine şi pietre, cartea are şi autograful autorului zicea cineva. Pentru că se subînţelegea că mulţi ştiu cine e Popescu ăla anunţul  m-a surprins plăcut dar m-a şi întristat. Cineva renunţa la o carte cu dedicaţie probabil pentru o jumătate de sendviş şi un suc. O carte lansată cu vreo  7 oameni dintre care 2 erau părinţii mei era vândută pe cel mai mare site din România.

  Simţeam nevoia să povestesc toate nimicurile astea după un deceniu fără cărţi în care am simţit că spusesem tot în trei volume scrise la foc automat în 4 ani. Au fost într-adevăr cărţi triste şi obosite (nu chiar 100 la sută o oglindă a mea) ale locurilor urâte în care am locuit, poezii de groapă comunistă de fapt de subgropi ale gropii 6 din Bucureşti stând vreo 30 de ani în Militari şi Drumul Taberei.  Până la urmă tot ce am scris e literatură anticomunistă mai mult sau mai puţin "la comun" sau chiar "anticomun" fiind posibile şi întârziate titluri pentru prima carte.  Câţiva ani am trăit ca într-un pustiu până când a început pandemia şi după ea războiul din Ucraina. Pur şi simplu era o lume nouă în care poezia revenea la mine. Sper ca a  patra carte deja scrisă să apară într-o zi chiar dacă o parte din ea s-ar putea să vină dintr-un fel de scriere demodată un  biografism "fumat" şi neinteresant. Trăiesc în patria mea care e blogul ăsta şi nu prea ştiu ce s-a mai întâmplat afară.  Le mulţumesc celor care au intrat pe blog şi dacă s-a spus că românii cei mai buni au plecat în America majoritatea  micului meu public vine tocmai de peste ocean. Am fost fericit să găsesc aici  cititori din alte 20 de ţări. Continuăm cu postările şi lectura dincolo de toate războaiele oprite şi neoprite.

Cioran "postează" şi el un citat despre somn în prima lui carte

 

"Somnul e speranţă"

Sunet

 

Alarmă de război

avertizare de cutremur

după ce armele au fost depuse

după ce praful a înghiţit totul

aşa e aici sunetul coloanei de maşini 

care defilează lent

aruncându-şi fărâma de cântec în toate părţile

pentru ultima mână de oameni

Dincolo departe viaţa suna din toate claxoanele

într-un cor vesel în centru

când mă întorceam acasă spre margine

şi toţi urlau unii la alţii

prin geamuri coborâte

grăbiţi să ajungă mai repede acasă

Acasă în cutia lor de chibrituri

acolo unde nimic nu e rău

acolo unde totul e doar liniştea

Cioran despre America

 

America se ridică în faţa lumii ca un neant năvalnic, ca o fatalitate fără substanţă. Nimic n-o pregătea pentru hegemonie, spre care tinde totuşi, nu fără unele ezitări. Contrar altor naţiuni, care au trebuit să treacă printr-un şir lung de umilinţe şi înfrângeri, ea nu a cunoscut până acum decât sterilitatea unei şanse neîntrerupte. Dacă şi pe viitor totul va continua să-i reuşească, apariţia ei va fi fost un accident lipsit de urmări. Cei care-i veghează destinul, cei cărora le pasă de interesele ei ar trebui să-i pregătească nişte zile negre; ca să nu mai fie un monstru inconsistent, îi este necesară o încercare de anvergură. Poate că nici nu e departe de ea. După ce, până acum, a trăit în afara infernului, se pregăteşte şi ea să-i treacă pragul. Dacă America îşi caută un destin, şi-l va găsi doar pe ruina a tot ce a fost raţiunea ei de-a fi.

Cioran despre cuvinte

 "Mai uşor se renunţă la pâine decât la cuvinte"

De la dreapta la stânga

Tinerii cu păr alb

şi bătrâneţea lor care întârzie

mai mult ca niciodată

Bătrânii cu păr negru

şi corpuri de adolescenţi culturişti

tatuaţi din cap până-n picioare

Şi ochii lor

mai ales ochii lor

ca într-o junglă mereu luminată

la fel ca în Apocalypto

plus net-ul, semnalul şi toată tehnologia

Ce comedie disperată

câtă impostură

şi cum prosperă industria vopselii pentru păr

Când chiar timpul pare "fake"

când acele ceasurilor se-nvârt

de la dreapta la stânga

şi nisipul urcă într-o clepsidră 

nemaivăzută niciodată

Canicula aproape la fel de nenorocită ca un război : cine o opreşte şi în câte ore?

 

Criza economică

 

" A fost o vreme în care un prost şi banii lui se despărţeau foarte repede. Acum asta se întâmplă tuturor." Adlai Stevenson

Vasile Pârvan (1882-1927) - şcoala

 

"Cine rezistă şi dă scântei e vrednic să intre în confraternitatea Universităţii naţionale. Cine e un simplu pietroi brut e dat înapoi în grămadă spre a servi ca pavaj de şosea pentru construirea drumului nou către sferele cele de sus".

Curier

 

Se-nchide totul

lumea e tot mai departe

astăzi magazinul vine la mine

Comand pe net

când el îmi ghiceşte gândurile

cărţi, dvd-uri şi corzi de chitară

O dubă albă ajunge până aici

şi opreşte din loc în loc

aducând mărunţişuri frumos împachetate

lucruri tot mai mici pentru un loc tot mai mic

E curierul ca un Moş Crăciun care îţi vinde daruri

curierul "atotputernic" care mă sună ca să îmi ceară adresa

curierul la fel ca vânzătorul magazinului din anii 80

un loc plin cu etichete şi sticle

cu suluri imense de stofe şi perdele

cu semicursiera cumpărată de un alt copil

Îmi rămân în minte doar locuri

librăria cu muzicuţe ca nişte bijuterii

în cutii de carton galben

şi mai târziu strada liceului pustie după-amiaza

un net-cafe în Drumul Taberei

în care aproape că locuiam în 2002

Poate că într-o zi chiar eu o să fiu 

ultimul om care rămâne aici 

şi curierul o să vină doar pentru mine

Târziu, foarte  târziu

când tehnologia o să ajungă atât de departe

încât la casa mea o să oprească o dubă albă

Atât o dubă albă pe o şosea nouă şi curată

printre trandafiri şi copaci

ca să aducă până aici totul

Emil Cioran- patria

''O patrie este un somnifer de fiece clipă''

Nietzsche : strada

 

”Marile probleme se întâlnesc în stradă”

Piatra

 

Stau sub o piatră câteodată seara

undeva în camera mea

neînstare să mai scot niciun cuvânt

Piatra care m-a apăsat toată viața

o simt doar astăzi

aruncată de undeva peste mintea mea

care a mărit tot ce-a fost rău

și-a micșorat tot ce-a fost frumos

Piatra asta fără de care aș fi ieșit din toate gropile

ca să ajung până la capătul lumii

piatra asta crescută odată cu mine

peste toate poveștile mele

piatra asta care nu m-a strivit niciodată

Camionul condus de Albulescu în ”Cursa” 

îmi vine în minte

un monstru pe 8 roți

trecând prin sate frumoase din Ardeal

ca să transporte ceva spre nord

Aud câteodată prin fereastra deschisă

roțile camioanelor peste șoseaua de lângă casă

și fiecare șofer are o șapcă verde, un pulovăr roșu

și pantalonii pătați de benzină

O coloană de camioane

care lasă în urmă câmpurile goale

și casele tăcute, părăsite

sub copacii care foșnesc în noapte

Cultură și război

 

Armele sunt mai frumoase decât cuvintele-Joachim von Ribbentrop

Dacă nu le permitem dușmanilor noștri să aibă arme, de ce le-am da voie să aibă idei?- Stalin

Când armele vorbesc cultura tace. Sau ia parte la luptă.-Garabet Ibrăileanu

Nichita - penultimele vorbe

 

”Linge vorbe” era numit Nichita de un critic literar foarte cunoscut. O etichetă bășcălioasă lipită nu fără talent peste un om îndrăgostit parcă mai mult de vorbit decât de scris și care te face să te întrebi dacă el a scris vreodată sau dacă nu cumva prea multele soții n-au fost aduse în viața lui pe post de secretare transcriind dictările geniale ale poetului. Văd clar încercând și eu să scriu cum te îneci în hârtii în pregătirea unei cărți și nu cred că Nichita s-a înhămat vreodată la o asemenea muncă. Șervețelele din restaurante oferite ca bacșis chelnerilor de orice fel și publicate de ei mai târziu s-ar putea să fie singurele hârtii care poartă scrisul ciudatului rusnac genial. Nichita a vorbit nu a scris și se simte cum în interviuri își pune frână temperamentului făcut pentru monolog fiindcă autocenzura era regula de bază în anii comunismului. Poetul vorbea fiind bineînțeles mai mult bun de gură decât un intelectual erudit, pălăvrăgea stârnind invidii enorme cu tot felul de idei geniale pe care le debita fără efort în orice conversație. Poezie cu ciocanul ca la Nietzsche sau vorbărie cu ciocanul într-o cultură plină de o deșteptăciune prostească sau neinteresantă așa cum spunea Cioran pe urmele unui străin de pe la 1900. ”Sunteți prea deștepți pentru metafizică” să fie o frază contrazisă tocmai de ”Antimetafizica” volumul publicat de Nichita Stănescu? ”Să stăm de vorbă, să vorbim” zice Nichita într-o poezie dictată în prima sau a doua carte, ”vorbe ca un vârtej între mine și tine de o parte și de alta a orei.” Vorbe de nordic rătăcit într-un Ploiești al borfașilor bășcălioși pe care i-am cunoscut în Politehnica nouăzecistă a Bucureștiului, vorbele vorbărețului care nu avea în el tocmai veninul pamfletarului fiind plin în schimb de o nevoie de comunicare neobișnuită. Chiar și sfârșitul lui a fost ciudat la fel ca poezia, ”un râsu-plânsu”, o trecere bruscă de la bal la spital. Plin de o armată de prieteni ca niște urmăritori ai internetului de astăzi, Nichita cel mai mare ”influencer” al literaturii române,  poetul fără clanță la ușă dar și la gură s-ar părea că a fost distrus tot de  sociabilitatea lui prea mare. Neputând să refuze rolul de naș propus de niște tineri însurăței veniți la Capitală, Nichita își nășește finii la o nuntă în București după care se vede nevoit să repete conform unei tradiții rurale  ritualul ceremoniei sacre și într-un sat pierdut undeva prin Banat. Călătoria lungă cu trenul, vagonul neîncălzit, stresul au fost picăturile care i-au umplut ultimul pahar unui om bolnav dar care putea s-o mai ducă preț de un volum genial dictat. Nichita a murit cu zile spunea un prieten și vorbele din spitalul în care a ajuns în noaptea întoarcerii la București au fost și ele ciudate și poate ”metafizice”: ”mi-e o sete sălbatică”. Ce fel de sete îl chinuia atunci? De votcă, de prieteni, de poezie sau de vorbe? Dicta Nichita chiar și acolo în fața medicului?  Câteva vorbe, poate penultimele ca un motto la ultima carte luată cu el dincolo. 

Mama - traducere din Roger Waters (Pink Floyd)

 

Mamă crezi că bombele vor cădea?

Crezi  c-o să le placă melodia mea?

Crezi că vor încerca să mă închidă?

Să pun în zid prima cărămidă?

Mamă să intru în cursa pentru președinte?

Să am încredere în guvernul care minte?

Ei mă vor îmbrăca în uniforma de militar?

E totul o curgere de timp în zadar?

Taci copilul meu nu plânge

Sub aripa ei mama te va strânge

Mama îți va transforma coșmarurile în realitate

Mama va pune în tine fricile ei toate

Sub aripa mea vei rămâne și nu îți dau voie

Să zbori dar o să cânți dacă-i nevoie

Mama va face totul curat lună

Desigur zidul îl vom construi împreună

Mamă pe cine să cer în căsătorie?

Prietena mea ar putea să îmi fie soție?

Nu cumva îl va distruge pe băiețelul tău?

Inimii lui n-ar putea să îi facă vreun rău?

Taci copilul meu nu plânge

La persoana potrivită mama ta va ajunge

Mama va fi aici mereu la post

Seara va ști unde și cu cine ai fost

Vei fi sănătos și curat lună

Mama și copilul ei vor fi mereu împreună

Mamă chiar trebuia să fii mereu atât de departe?

Nietzsche : poporul

 Un popor e ocolul pe care îl face natura ca să ajungă la șase-șapte oameni importanți. Da, și pentru a-i evita apoi.

Emil Cioran - gloria

 ”Nu sunt gelos decât pe o formă de glorie: să fi fost celebru în ochii înaintașilor dar nu a contemporanilor sau a posterității. Nimic nu mă poate mângâia că Isus n-a auzit de mine”.

Îngeri și monștri

E vremea monștrilor, Nichita

e vremea telefonului care detonează de la distanță lumea

e vremea mării pline de droguri

e vremea cardurilor clonate

e vremea tancului 

e vremea ta

E vremea romanului

a săracilor cu sacii plini cu sticle goale 

e vremea locotenenților

Ca un rocker american trebuia să dispari

fugind de celebritate

și scriind sub poduri

Dezgropând, săpând cât mai adânc

și dând capacul la o parte

ce ar găsi cineva?

Doar pietre?

banii?

cămașa de soldat și toate stelele?

îngerii?

coroana?

locotenenții?

O cutie în altă cutie

7 cutii scoase una din alta

și un cântec

Prin tot orașul

până dincolo de poduri

până acasă

Când în America vin americanii: America-traducere din Walt Whitman

Centru al fiicelor și fiilor cu drepturi egale

Toți, toți la fel de îndrăgiți, tineri sau bătrâni

Puternică, onestă, rezistentă, bogată

Trăind cât Pământul, cât Libertatea, Legea și Dragostea

O Mamă măreață, curată și mândră

Tronând în oțelul Timpului 

Emily Dickinson - Noiembrie

 

”Dă-mi, Doamne, o minte însorită

Ca să rezist cât timp va bate vântul” !

Cioran:frica

 Frica înseamnă să te gândești întruna la tine.

Marin Preda-”Delirul” cu Ionică, Spurcaciu, Antonescu și Zelea Codreanu

Ce maculatură întârziată  a luptei de clasă e ”Delirul” apărut în 1975 când ea probabil că dispăruse ca temă a literaturii. Autorul rămas pentru mulți ca un scriitor aproape dizident, un curajos anticomunist numindu-l ”cretin” pe ocupantul cabinetului 1 după o vizită la el, pare după lectura romanului ”pe invers” politic vorbind. Ionică mângâiat parcă de autor cu numele ăsta e cretinul de mai târziu apărut într-o pagină a cărții  fără prea mare legătură cu restul acțiunii. Un tânăr ilegalist din anii 40 cu 10  frați acasă adus de jandarmi din București până la judecătoria Craiova și rezistând eroic bătăilor. Un alt personaj, singur la părinți, un tânăr medic bucureștean de fapt un român urban 100 la sută e botezat cu multă ură Spurcaciu. Generalii armatei române necomuniste înjură birjărește pe front și soldații băieți de la țară îl îndeamnă cu blândețe pe jurnalistul Parizianu, un fel de corespondent de război  să plece acasă ca să nu fie rănit. Toți oamenii răi sunt intelectuali, toți oamenii buni sunt țărani. Și totuși scriitorul descrie corect țăranul sudist, un bădăran aspru și lipsit de milă chiar și cu oameni din propria familie. Ce mai rămâne în afară de propaganda comunistă? Povestea de iubire dintre Parizianu și Luchi e ca în filmul ”Declarație de dragoste”, Antonescu e tras și el spre lumea satului ca un fiu al poporului cu mama lui ținându-și ”țărănește” mâinile în poală iar legionarii apar ca un fel de fanatici circari. Cartea mai peste tot e scrisă incredibil de birjărește cu înjurături puse pe hârtie ca în uliță și scăpate de cenzură probabil datorită funcției și originii sănătoase a autorului. Înțelegând ce bombă abjectă punea la cale el nu a mai scris și volumul 2. Un om trist probabil plin de ură pentru toată lumea, ducând în spate lipită pe străzile Bucureștiului eticheta de ”țăran”  ca să scrie la sfarșitul vieții cu toată sinceritatea  despre nevoia de dragoste. Un balon de săpun al literaturii române care fără ”ionicii” comunismului  ar fi fost cel mult învățător în Siliștea Gumești sau şoferul microbuzului care aduce la şcoală copiii din satele învecinate.

Trandafirii

 

Trandafirii răsar doar la sfârșit

când totul dispare

când e prea târziu pentru frumusețe

Trec cu bicicleta și îi văd

în fața porților și dincolo de ele

trandafirii mari, frumoși și proaspeți

lăsați parcă de o mână grăbită

peste pământul negru

aruncat de oțelul strălucitor și fierbinte

al unor lopeți imense

Număr de RAI

 

Erau în pandemie

șosele pline și parcări de spitale

cu mașini pe care scria RAI

Mașini negre cu număr de RAI

chiar dacă o altă culoare părea mai potrivită

poate nu roz și nici roșu

una nouă neinventată până astăzi

Uitam evenimentul tragic

și luam din el doar literatura

atît de obsedat sunt de ea

O familie înecată în lacrimi 

rămânea în urmă

și o mașină neagră pleca spre rai

Dând colțul poate ca să-și încheie cursa

sau continuând să meargă

până când la bord se adunau kilometrii

cu mult peste limita admisă

Robert

 Am început armata în comunism și am terminat-o în neocomunism: septembrie 1989-martie 1990. Terist amenințat de teroriștii invizibili din decembrie, student în Politehnică am avut parte și de reducerea stagiului militar făcută de proaspătul CFSN plin cu analfabeții cu ”preocupări intelectuale” din cartierul Primăverii. Era atunci poate prima lor mită electorală când sperau că soldații vor vota într-un număr mare cu ei ceea ce s-a și întâmplat . Am votat în mai 1990 cu Radu Câmpeanu după un stagiu militar relaxat de numai 6 luni cu înviorarea de la 5 dimineața făcută pe muzică rock și cu TIR-urile cu ajutoare venite din Germania și Olanda în care doar ambalajul superb al biscuiților te făcea să-ți dorești să fugi afară. Un respect imens al ofițerilor de atunci în fața unor studenți care nu interacționau niciodată cu țăranii trupeților care în bancurile bine-cunoscute le dădeau soldaților carnete de conducere pe sub paturi.

  Unul dintre colegi se numea Ceaușescu și am aflat asta în prima seară într-o sală de clasă în care ne condusese un ofițer așezat la o catedră deasupra căreia era agățat tabloul imens al șefului Clanului Cizmarilor din Scornicești. Și acum spuneți-mi numele voastre, a zis ofițerul ca un prim ordin dat scurt unor recruți după care s-au auzit câteva voci șoptind timide: Popescu, Ionescu, Dumitrescu și alții. Atunci de undeva din spate s-a ridicat un băiat și a spus: Mă numesc Ceaușescu! Mă așteptam ca ofițerul să salute în poziție de drepți, să cânte imnul sau să înceapă să scandeze, aplaudând, o lozincă de la congresele comuniștilor: stima noastră și mândria, Ceaușescu România. Apevistul ăla a rămas însă foarte calm și a răspuns cu un deget ridicat deasupra capului: ești rudă cu...tabloul? Nu, nu, eu sunt din...alt județ, a zis ușor speriat Ceaușescu.Discuția a continuat într-un stil și mai dur. ”Să știi! Chiar dacă ești rudă cu el pentru mine nu contează. Tu aici ești un simplu soldat. Ai înțeles?” Ofițerul ori era nebun, ori voia să ne impresioneze ori aflase ascultând Europa Liberă că regimurile comuniste au început să cadă în jocul lor de domino în care din păcate România era ultima piesă. 

 ”Simplul soldat” nu se numea doar Ceaușescu ci și Nicușor Ceaușescu și nu doar Nicușor Ceaușescu ci și Robert Nicușor Ceaușescu. Un prenume mai ”american” și unul neaoș românesc al unui posibil viitor conducător al României. Părinții colegului meu de pluton își botezaseră fiul jucând parcă la două capete ale politicii dar și în numele prieteniei româno-americane din jurul anului 1970: dacă vin americanii o să-i spunem Robert, dacă înving comuniștii în războiul rece toată lumea o să-l strige Nicușor.

 Robert Nicușor Ceaușescu care striga pe un stadion la un microfon trecut din mână-n mână în ziua jurământului ”Mă numesc Ceaușescu și jur să-mi apăr patria cu prețul vieții!”. Robert Nicușor Ceaușescu care asculta și executa comanda ”salt înainte culcat” prin ianuarie 1990,  comandă dată cu o plăcere nebună de cine știe ce gradat frustrat că nu fusese avansat în anii comunismului. În 22 decembrie 1989 când ecranul televizorului era plin cu machedonii care behăiseră recitări din Nichita și Eminescu, cu dizidenți foști uteciști de vază în organizația de bază , cu regizori ai filmelor cu ilegaliști comuniști făcute în stil american și când toți strigau  ”Ceaușescu a fugit” noi în sala cu televizor a unității urlam”Ceaușescu e aici!L-am prins!”

 Robert Nicușor Ceaușescu chiar a fost un om ”din alt județ”. Un tânăr nemaipomenit de sociabil și pus mereu pe glume, rocker înrăit și total nebătăios, un soi de boem plăpând și inteligent peste care flutura prea largă uniforma de soldat și arma se legăna prea grea ajungând până-n pământ. Robert Nicușor Ceaușescu a coborât în martie 90 dintr-un tren plin cu tineri întorși acasă spunând sau poate chiar promițând c-o să-și schimbe numele.. Robert un om iubit de toată lumea dispărea cu tot cu valiza lui prea grea după clădirea unei gări de provincie pe o stradă cu tutungerii și ziare printre două rânduri de borduri proaspăt vopsite în alb. 

Preoți

 

Și preoții au plecat afară

Adevărații preoți

cine știe în care Job Center mai așteaptă

să primească o mătură

sau o adresă la care să livreze o pizza

Fiindcă aici văd preoți întinzând mâna

ca Marlon Brando în Nașul

preoți bătând din ușă-n ușă

ca recuperatorii pentru 10 lei

Și îmi vine să sun Poliția

să facă o percheziție acolo în altar

să găsească săbii, pistoale și droguri

trase pe nas de niște golani în negru

Când îmi aduc aminte Deniile de altădată

și noaptea caldă cu lumânări aprinse 

și parfum de liliac

și bunicii cu 4 clase care predau religia

mai bine decât orice profesor

seara lângă un pat

luând o mână mică

și ducând-o la frunte, la piept și la umeri

Acum e vremea

de-abia acum e vremea

pentru demolat biserici

câte una în fiecare cupă de excavator

care să le arunce departe

care să le trimită acasă

cât mai adânc sub pământ

20 de mașini

20 de mașini care merg încet după mașina lui

vacarmul claxoanelor care parcă aruncă lumea-n aer

o mare de oameni cu fețe sincer îndurerate

Toate astea înseamnă o viață plină

toate astea înseamnă bani și dragoste

toate astea înseamnă glorie

Și-atunci chiar dacă n-are rost

și chiar dacă e prea devreme

mă uit la telefonul cu 0 mesaje

îmi văd bicicleta 

rezemată de un zid vechi

stând să cadă

și mă gândesc la cardul folosit prea rar

Ies în stradă și mă uit lung

după coloana imensă

chiar dacă n-are rost

și chiar dacă e prea devreme 

Filme despre oamenii de altădată

 

Stau în casă și mă uit la filme o zi întreagă

într-un fotoliu roșu cu o pungă de floricele

ca în primul rând al cinematografului de pe vremuri

Atâtea filme despre oamenii de altădată

camera e întoarsă lacomă doar spre trecut:

rochii lungi și trăsuri

femei frumoase în care doar ochii sunt nepotriviți

cu toate costumele de epocă

bărbați înalți și eleganți cu o mână întinsă doamnelor

în fața unei săli superbe de concert

Mă uit la televizor și îmi aduc aminte orașul

și prima duminică din liceu în 85

am văzut atunci ”Hangar 18”

și totul vorbea despre viitor

și camera era întoarsă spre el în liniște

visând, aproape aberând

despre roboții polițiști

despre nave spațiale aterizate în mijlocul câmpului

sau despre monștrii din ”Alien”

creaturi ciudate ascunse în oameni

În nopți lungi ”la video”

cu pături în geamuri

și miliția năvălind peste noi

și declarații la secție

Era undeva o sală de cinema

și era frumos doar fiindcă exista filmul

și eram împreună

și golanii strigau ”pensionarii fața la perete!”

în timpul unei scene ”fierbinți” necenzurată:

un umăr dezgolit sau un sărut de 2 secunde

Și uite monștrii acum acolo după fereastră

alergând, lovind, înjurând

altfel decât își imaginaseră regizorii viitorul

Acum când mi-e frică să nu am chiar eu 

o creatură ciudată ascunsă în mine

sau întrebându-mă de unde s-o iau 

ca să îmi fie mai bine, ca să supraviețuiesc

și să mă uit toată ziua la filme despre oamenii de altădată

singur cu o pungă de floricele

într-un fotoliu roșu

40 de ani fără Nichita Stănescu, 40 de ani fără poezie

 Statuia scriitorului Mihai Eminescu a căzut și ea după 1989. Rămâne  din toată nebunia supraevaluării lui un om nemaipomenit de  interesant într-un popor de multe ori cumplit de neinteresant  și în rest poate singura etichetă corectă pusă de Tudor Vianu peste opera lui: nici poet nici filozof doar un muzician genial. Muzica e și ea străină, e limba română cu topica limbii germane, o legănare de vals berlinez, muzică de castel nordic visat de Eminescu prin mahalalele Moldovei sau în groapa strâmtă a  Bucureștiului. S-a ridicat o altă statuie în schimb, una ”definitivă” a unui rus  sucit, frumos  și genial care a dărâmat în stil de tanc rusesc culmea legenda unui rutean ucrainean.  În afară de detronarea sau detonarea unei false povești de succes Nichita a mai făcut un lucru despre care s-a vorbit mai puțin. El a schimbat sau poate chiar a ”luminat” imaginea omului genial întunecată prea mult  de Eminescu poate tot sub influența unor lecturi germane. După Nichita Stănescu scriitorul genial nu mai e un Luceafăr nemuritor și rece, un însingurat căruia îi plângi de milă ci e poate un Cătălin un om total deschis spre oameni și spre viață, un ”viclean copil de casă”, soldat care spune glume ușoare femeilor, actor sociabil  care recită la scenă deschisă și are nevoie zilnic de un public imens. Odată cu Nichita a murit și poezia  din România care stătea în el. Era oricum târziu, lumea intelectualilor obosise și mahalaua stătea undeva la pândă gata să ocupe tot.  A apărut până la urmă cartierul cu mâzgăleala lui semianalfabetă și care nu a avut în față un scriitor genial și fermecător care te-ar fi putut face să te simți mai puțin singur în România și în lume.

Testele PISA arată ce a mai rămas din România : o gloată de prostănaci ai școlii în fața și în spatele catedrei. Părinții lor vor vota în 2024.

 

Allah a murit?

 

Salcâmul Moromeților

 

Pădurea nu mai are răbdare

aici în ținutul Moromeților

în poiana de altădată

doar golanii în treninguri 

citesc în laptopuri și telefoane

pârâul a secat cu toate fetele frumoase din el

haite de câini colindă satul în noaptea de Anul nou

și înroșesc șoselele sub coloana mașinilor

din care urlă maneaua

Biciul împletit în 6 sau în 8 nu mai trosnește

mâna mică atingând cu o sorcovă 

părul alb al bunicilor pentru câțiva lei

Toate dispar sub salcâmul tot mai tânăr

născând alți salcâmi mai mici

ca lovit de o secure

care scoate din el peste noapte

alte ramuri și alte frunze

ocupând tot satul

În care doar pădurea e viitorul

în care doar pădurea scrie istorie

Pacient COVID

Ce pacient COVID am fost de 30 de ani

cel mai infectat dintre toți 

fără măști și fără tuse

am luat virusul la fiecare colț de stradă

sau în fața televizorului

Și am atins și șobolanul cu aripi

și am fost și în laboratoare

și am ieșit fără declarații

și m-am izolat fără interdicții

Căutând vaccinul de altădată

sau inventându-l

scriind 3 cărți

și cerșind cu fiecare pagină

măcar o gură de aer

Vremurile sunt la răscruce- traducere din Bob Dylan

Strângeți rândurile, oameni

Oriunde vă veți afla

Altfel valul schimbării

În curând vă va mătura

Și începeți să înotați

Ca o piatră să nu vă scufundați

Timpului vostru nu-i puneți o cruce

Fiindcă vremurile sunt acum la răscruce

Scriitori, critici, condeie

Profeții născute dintr-o idee

Nimic din ochi să nu scăpați

E ultima șansă să n-o ratați

Când roțile sunt încă-n mișcare 

Nu pariați pe nicio culoare

Cei pe care ceilalți nu-i știu

Vor fi eroii de mai târziu

Viitorul nu se știe ce va aduce

Fiindcă vremurile sunt acum la răscruce

Senatori, congresmeni ascultați

Apelul și progresul nu îl blocați

Protestul de-afară din stradă

V-ar putea face zidurile să cadă

Mame și tați din orice ținut

Nu criticați ceea ce n-ați priceput

Fiii și fiicele voastre nu se mai supun

Ordinelor voastre acum

Stilul vostru de viață e demodat, se duce

Fiindcă vremurile sunt acum la răscruce

Linia a fost trasă

Blestemul a fost aruncat

Cel care merge la pas

Va fi mai târziu avântat

Întâiul sosit

Va fi ultimul venit

O lume veche se prăbușește, se duce

Fiindcă vremurile sunt acum la răscruce