Mircea Eliade-Întoarcerea din rai

În anii 30 centrul Bucureştiului era o mică insulă occidentală, făcută cadou de regii străini şi pierdută într-un târg balcanic. Mircea Eliade a fost un naţionalist atât timp cât a putut să rămână şi să scrie acolo pe Calea Victoriei până în jurul vârstei de 30 de ani. Mai târziu, la fel ca Emil Cioran ajuns după facultate profesor în provincie, Eliade părăseşte România. Înainte de plecare scrie "Întoarcerea din rai" şi "Huliganii", romane de sfârşit de tinereţe, pline de conversaţii sau monologuri  "intelectuale" , romane ale trezirii şi dezamăgirii după „ofensiva românismului” visată la 25 de ani. Cărţi de atmosferă cenuşie , scrise într-o limbă română superbă, cu doi eroi de roman rusesc, fraţii Anicet, ele descriu o generaţie tânără de intelectuali, mai mereu mică şi dezbinată, oameni care vorbesc mult şi nu acţionează sau atunci când o fac trag un glonţ într-un poliţist după care se ascund aproape morţi de frică. „Generaţia” anilor 30 despre care s-a vorbit mult e de fapt o mână de oameni puternic occidentalizaţi, adunaţi în fiecare seară prin restaurante din centrul Bucureştiului, un grup mic şi izolat a cărui singurătate impresionează mai mult decât ar fi dorit-o chiar Eliade. Dincolo de ei e mereu provincia, periferia, Mitică din Caragiale. Nu merge nimic aici, nimic n-are rost, „n-ai cu cine” asta pare să spună Eliade scriitor cu sânge moldovenesc şi care la fel ca Eminescu, ura de moarte partea balcanică, „miticismul” literaturii române. Personajele lui sunt aproape toate bucureşteni , scriitori, profesori sau oameni din aristocraţia probabil cu sânge grecesc a Bucureştiului care par mai adevăraţi decât la oricare alt prozator şi fiindcă Eliade era printre puţinii intelectuali primiţi în casele elitei capitalei. Anişoara şi Adriana Lecca arată şi vorbesc ca două studente din rămăşiţele adevăratei elite a Bucureştiului comunist de dinainte de 89 pe care orice român a cunoscut-o venind aici din provincie iar profesorul Baly e intelectualul blând, simpatic, preţios şi ridicol care nu ieşea niciodată din casă fără să poarte cravată. Undeva între ei ar putea să fie chiar Eliade în scriitorul David Dragu, intelectual născut într-o familie românească mai modestă, fiu tot al unui ofiţer şi cel mai bun prieten al lui Pavel Anicet, cel mai interesant personaj al romanului. Pavel e un Raskolnikov mai resemnat şi mai nobil, un intelectual tânăr, „amant sportiv” şi filozof blazat, pierdut într-un cult al figurii tatălui mort, rămas în amintirea lui ca un om la a cărui înălţime nu s-ar putea ridica niciodată.

Tristeţea lui fără un motiv serios are şi ceva de roman franţuzesc , el suferă de un „ rău al secolului” , de lipsa unui scop în viaţă după realizarea Marii Uniri, la fel cum francezii căzuseră în depresie după moartea lui Napoleon. „Plutirea” lui Pavel prin tot romanul, printre femei frumoase şi părăsite, printre intelectuali guralivi şi plictisitori i-a reuşit foarte bine lui Eliade, creator aici al unui personaj uimitor şi care din păcate nu s-ar putea naşte niciodată în România. Şi finalul romanului rămâne una dintre cele mai frumoase scene ale literaturii române într-o carte scrisă cu multă eleganţă oricâte influenţe străine ar avea. Eliade credea că vine din partea curată a poporului român aşa cum apare el în balade populare şi mituri şi spera că Mitică muntean, ardelean sau moldovean ocupă doar un loc mic în sufletul românesc când în realitate era invers. Cu „Întoarcerea din rai”, poate cel mai bun roman al intelectualului român de „Calea Victoriei” începe să aibă îndoieli şi dezamăgiri. Povestea lui reia, fără ca el să-şi dea seama, viaţa Crailor bucureşteni din Mateiu Caragiale  fără barocul ei balcanic având în schimb un desen simplu de costum popular românesc : câţiva români îndrăgostiţi de Occident, captivi în spaţiul balcanic, amestec de comedie, mizerie şi singurătate cumplită. Sinuciderea lui Pavel Anicet repetă moartea lui Paşadia, într-un fel tot o sinucidere. Ei sunt Craii care mor în România, Eliade, Cioran şi alţi câţiva Craii care pleacă.