10 ani de la ultima carte

 Am scris la fel cum am vorbit adică puţin chiar dacă tot ce mi-a plăcut mai mult a fost limba română şi mai târziu limba engleză. Am ajuns mai târziu la poezie şi fiindcă în comunism băieţii erau împinşi într-o ţară plină de uzine spre facultăţi din Politehnică. După două facultăţi la care am renunţat şi un colegiu terminat am ajuns într-o facultate de litere. Sadoveanu spunea în anii 50 că din Şcoala de literatură vor ieşi atâţia scriitori câţi au intrat şi avea dreptate. Nu m-a învăţat nimic facultatea dar am înţeles că m-am născut  pentru o singură facultate şi m-am simţit acolo acasă. Începusem să scriu pe net şi mulţi ani am fost poet de net cafe autor nepublicat de site-uri literare în care mi-a plăcut dragostea românilor dar şi a maghiarilor pentru poezie şi m-a impresionat enorm talentul special al câtorva scriitori din Basarabia. Nefiind un om de echipă am ajuns de vreo două ori în cenaclul de la Muzeul literaturii prima oară forţat de o regulă impusă acolo adică trebuia să măreşti cu o persoană micul grup din public după care aveai voie să-ţi citeşti şi tu textele. După ce am citit intimidat câteva poezii un domn în vârstă probabil unul dintre ultimii scriitori evrei ai Bucureştiului s-a ridicat şi a zis : pot să spun ceva ? mă grăbesc! Şi după ce a avut voie să vorbească şi-a aruncat verdictul extrem de încurajator. Dacă nu un poet mare atunci...Mă grăbesc trebuie să plec! E ţara în care te laudă mai mult străinii şi asta am înţeles-o târziu. Criticul literar care conducea cenaclul Tudorel Urian a încheiat comentariile şi el cu un mic elogiu sub nivelul celui de dinainte dar la fel de dătător de speranţe: sunt poezii despre urâtul care ne înconjoară şi orice editură ar fi onorată să-i publice cartea domnului Cătălin Popescu. Am scos  trei cărţi la editura Brumar din Timişoara şi la fiecare lansare a vorbit despre ele Robert Şerban. Prima carte a fost atunci pentru scriitorul Ciprian Măceşaru un posibil number one al anului 2012. Cartea asta a fost specială şi ea fiindcă după vreo lună de la apariţia ei am fost la biblioteca Academiei să citesc Nichita sau un alt scriitor cunoscut. Fiindcă tot eram în sala calculatoarelor am tastat cuvintele "narcosingurătate Cătălin Popescu" şi ecranul mi-a afişat cartea. Am completat un formular şi m-am citit fericit şi neştiut de nimeni. Credeam că undeva cineva făcuse o selecţie  a celor mai bune cărţi ale anului  când de fapt probabil că aproape orice român intră cu prima carte acolo. A fost oricum cea mai frumoasă zi de după 89 într-o ţară mai tristă ca niciodată. A doua şi a treia carte au trecut neobservate dar peste vreo 5 ani am găsit un anunţ ciudat după o căutare google. Vând Cătălin Popescu vitrine şi pietre, cartea are şi autograful autorului zicea cineva. Pentru că se subînţelegea că mulţi ştiu cine e Popescu ăla anunţul  m-a surprins plăcut dar m-a şi întristat. Cineva renunţa la o carte cu dedicaţie probabil pentru o jumătate de sendviş şi un suc. O carte lansată cu vreo  7 oameni dintre care 2 erau părinţii mei era vândută pe cel mai mare site din România.

  Simţeam nevoia să povestesc toate nimicurile astea după un deceniu fără cărţi în care am simţit că spusesem tot în trei volume scrise la foc automat în 4 ani. Au fost într-adevăr cărţi triste şi obosite (nu chiar 100 la sută o oglindă a mea) ale locurilor urâte în care am locuit, poezii de groapă comunistă de fapt de subgropi ale gropii 6 din Bucureşti stând vreo 30 de ani în Militari şi Drumul Taberei.  Până la urmă tot ce am scris e literatură anticomunistă mai mult sau mai puţin "la comun" sau chiar "anticomun" fiind posibile şi întârziate titluri pentru prima carte.  Câţiva ani am trăit ca într-un pustiu până când a început pandemia şi după ea războiul din Ucraina. Pur şi simplu era o lume nouă în care poezia revenea la mine. Sper ca a  patra carte deja scrisă să apară într-o zi chiar dacă o parte din ea s-ar putea să vină dintr-un fel de scriere demodată un  biografism "fumat" şi neinteresant. Trăiesc în patria mea care e blogul ăsta şi nu prea ştiu ce s-a mai întâmplat afară.  Le mulţumesc celor care au intrat pe blog şi dacă s-a spus că românii cei mai buni au plecat în America majoritatea  micului meu public vine tocmai de peste ocean. Am fost fericit să găsesc aici  cititori din alte 20 de ţări. Continuăm cu postările şi lectura dincolo de toate războaiele oprite şi neoprite.