Doamna Stela Popescu- Basarabia curată

În anii 50 comuniștii dădeau marilor actori ajunși la o anumită vârstă, titlul de ”artist al poporului”. ”Poporul”, lozinca atât de dragă comuniștilor, zidul după care ei s-au ascuns până în 89  intra și în cultură. Mai târziu în anii 80 dacă îmi aduc bine aminte s-a renunțat la acordarea unui titlu care mai degrabă dezbina poporul român. Doamna Stela Popescu, prea tânără în anii 50 ca să fie numită o artistă a poporului, ar merita să primească astăzi acest titlu curățat de orice atingere murdară a propagandei comuniste. Doamna Stela Popescu a fost o actriță imensă și care a ales poate chiar cu un fel de modestie să-și trăiască viața și cariera în genul mai ușor al teatrului de estradă. Roșul, culoarea părului ei și culoarea vieții poate că nu era ales întâmplător. Stela Popescu a fost o explozie de viață pe scenă și în afara ei , un om cu o energie fantastică , arătând pe dinafară cu vreo 30 de ani mai tânără și care totuși pe dinăuntru avea 81 de ani. Bunătatea și căldura ei veneau din lumea intelectualului de sat basarabean și tot ce lasă ea în urmă e tocmai diferența imensă dintre partea curată a Basarabiei și lumea balcanică a României.

Mortul glumeț-Charles Baudelaire

Într-un pământ mai umed printre melci

Mormântul am să-mi sap pe sub un mal

Să-ntind comod scheletul meu bătrân

S-adorm uitând ca un rechin în val

Urăsc și testamente și sicrie

Nu vă cerșesc o lacrimă măcar

Din groapă, viu, mai bine chem toți corbii

Să-mi sfâșie, sub cer, corpul murdar

Prieten doar cu viermii surzi și orbi

Însângerate resturi le ofer

Ei filozofi născuți din putrezire

Fără regret le vor înghite, sper

Și-am să le spun de ce nu scot un urlet

Când n-am fost viu și n-am avut un suflet

Sufletul vinului-traducere din Charles Baudelaire

Cânta în noapte vinul la o masă:

„Ca unui frate azi dezmoştenit

Din închisoarea mea de sticlă

Lumina dintr-un cântec îţi trimit

Ca să mă nasc cu suflet şi parfum

Ţi-a stors pe dealuri soarele puterea

Nu-ţi uit sudoarea, truda şi acum

Oricât mă bei nu ai să simţi durerea

Fiindcă în cel răpus de munci îmi place

Pe gât să îi alunec strop cu strop

În pieptul cald să îmi găsesc mormânt

Şi nu în pivniţi reci să mă îngrop

Din mine iei speranţă, fericire

Şi-un cântec vesel de duminici

Aşează-ţi coatele pe-o masă

Ca să mă bei, să mă glorifici

Femeii tale îi aprind privirea

Redau copilului culoarea, forţa

Şi muşchii lui în lupta grea cu viaţa

Vor fi ca ai atletului cu torţa

În tine cad ca o licoare sfântă

Magic grăunte semănat de-un zeu

Să crească din unirea noastră Poezia

O floare rară pân-la Dumnezeu !”

2017 România-comuniştii la fel ca luptătorii din munţi

Ca să distrugi foştii comunişti trebuie să distrugi într-un fel chiar ideea de "popor român". Astăzi când mai mult ca niciodată se vorbeşte despre dispariţia poporului român parcă aud clătinându-se statuia comunismului gată să devină măcar pentru un secol un morman de moloz. Venind mereu din spatele poporului român şi nu din mijlocul lui foştii „utopici” analfabeţi seamănă astăzi când „poporul” dispare puţin câte puţin cu un soldat care poartă o vestă anti-glonţ tot mai ruptă. În 2017 când tot mai mulţi români pleacă afară sloganul în alegeri al oricărui lider comunist ar putea fi „un interlop dintre noi pentru liniştea noastră” .

  Chinuiţi prin închisori de noii „torţionari” ai justiţiei sau rezistând „eroic” prin pădurea vilelor din cartierul Primăverii, interlopii roşii s-ar putea să simtă disperarea din anii 50 a luptătorilor din munţi şi să aştepte în genunchi venirea tancurilor ruseşti punând urechea la pământ şi nu ridicându-şi ochii spre cer ca luptătorii care aşteptau venirea avioanelor americane. Azi vin şi avioanele F16 şi „drumul” tovarăşilor s-a închis chiar dacă în România nimic nu e sigur şi orice victorie poate să fie mâine o înfrângere. Comuniştii coboară din autobuzul cu deţinuţi la ultima staţie, puşcăria Jilava, visându-şi „Memorialul Durerii Comuniste” de peste 50 de ani, iubindu-şi creştineşte călăii, scriind poezii agramate pe ziduri şi şoptind în ultima clipă celor rămaşi în viaţă „să nu ne răzbunaţi!”

Mircea Eliade-Întoarcerea din rai

În anii 30 centrul Bucureştiului era o mică insulă occidentală, făcută cadou de regii străini şi pierdută într-un târg balcanic. Mircea Eliade a fost un naţionalist atât timp cât a putut să rămână şi să scrie acolo pe Calea Victoriei până în jurul vârstei de 30 de ani. Mai târziu, la fel ca Emil Cioran ajuns după facultate profesor în provincie, Eliade părăseşte România. Înainte de plecare scrie "Întoarcerea din rai" şi "Huliganii", romane de sfârşit de tinereţe, pline de conversaţii sau monologuri  "intelectuale" , romane ale trezirii şi dezamăgirii după „ofensiva românismului” visată la 25 de ani. Cărţi de atmosferă cenuşie , scrise într-o limbă română superbă, cu doi eroi de roman rusesc, fraţii Anicet, ele descriu o generaţie tânără de intelectuali, mai mereu mică şi dezbinată, oameni care vorbesc mult şi nu acţionează sau atunci când o fac trag un glonţ într-un poliţist după care se ascund aproape morţi de frică. „Generaţia” anilor 30 despre care s-a vorbit mult e de fapt o mână de oameni puternic occidentalizaţi, adunaţi în fiecare seară prin restaurante din centrul Bucureştiului, un grup mic şi izolat a cărui singurătate impresionează mai mult decât ar fi dorit-o chiar Eliade. Dincolo de ei e mereu provincia, periferia, Mitică din Caragiale. Nu merge nimic aici, nimic n-are rost, „n-ai cu cine” asta pare să spună Eliade scriitor cu sânge moldovenesc şi care la fel ca Eminescu, ura de moarte partea balcanică, „miticismul” literaturii române. Personajele lui sunt aproape toate bucureşteni , scriitori, profesori sau oameni din aristocraţia probabil cu sânge grecesc a Bucureştiului care par mai adevăraţi decât la oricare alt prozator şi fiindcă Eliade era printre puţinii intelectuali primiţi în casele elitei capitalei. Anişoara şi Adriana Lecca arată şi vorbesc ca două studente din rămăşiţele adevăratei elite a Bucureştiului comunist de dinainte de 89 pe care orice român a cunoscut-o venind aici din provincie iar profesorul Baly e intelectualul blând, simpatic, preţios şi ridicol care nu ieşea niciodată din casă fără să poarte cravată. Undeva între ei ar putea să fie chiar Eliade în scriitorul David Dragu, intelectual născut într-o familie românească mai modestă, fiu tot al unui ofiţer şi cel mai bun prieten al lui Pavel Anicet, cel mai interesant personaj al romanului. Pavel e un Raskolnikov mai resemnat şi mai nobil, un intelectual tânăr, „amant sportiv” şi filozof blazat, pierdut într-un cult al figurii tatălui mort, rămas în amintirea lui ca un om la a cărui înălţime nu s-ar putea ridica niciodată.

Tristeţea lui fără un motiv serios are şi ceva de roman franţuzesc , el suferă de un „ rău al secolului” , de lipsa unui scop în viaţă după realizarea Marii Uniri, la fel cum francezii căzuseră în depresie după moartea lui Napoleon. „Plutirea” lui Pavel prin tot romanul, printre femei frumoase şi părăsite, printre intelectuali guralivi şi plictisitori i-a reuşit foarte bine lui Eliade, creator aici al unui personaj uimitor şi care din păcate nu s-ar putea naşte niciodată în România. Şi finalul romanului rămâne una dintre cele mai frumoase scene ale literaturii române într-o carte scrisă cu multă eleganţă oricâte influenţe străine ar avea. Eliade credea că vine din partea curată a poporului român aşa cum apare el în balade populare şi mituri şi spera că Mitică muntean, ardelean sau moldovean ocupă doar un loc mic în sufletul românesc când în realitate era invers. Cu „Întoarcerea din rai”, poate cel mai bun roman al intelectualului român de „Calea Victoriei” începe să aibă îndoieli şi dezamăgiri. Povestea lui reia, fără ca el să-şi dea seama, viaţa Crailor bucureşteni din Mateiu Caragiale  fără barocul ei balcanic având în schimb un desen simplu de costum popular românesc : câţiva români îndrăgostiţi de Occident, captivi în spaţiul balcanic, amestec de comedie, mizerie şi singurătate cumplită. Sinuciderea lui Pavel Anicet repetă moartea lui Paşadia, într-un fel tot o sinucidere. Ei sunt Craii care mor în România, Eliade, Cioran şi alţi câţiva Craii care pleacă.

Mircea Eliade 1935- de când sunt românii hoţi

Chiar dacă în anii 30 Europa de Est nu plecase masiv  în Vest câteva popoare de la marginea continentului primiseră nişte etichete de care nu au scăpat nici până astăzi deşi una dintre ele nu are nimic ruşinos în ea. Bulgarii erau "proşti", polonezii aroganţi , iugoslavii greu de învins într-un război şi românii popor de hoţi. Ca să câştige un război cu iugoslavii un general bulgar spunea că trebuie să trimită acolo o armată iar pentru o victorie cu românii ajunge să trimită aici bani, un milion pentru presă şi alt milion pentru restul poporului. Sperând că românii n-o să rămână  pentru totdeauna un popor de hoţi, Mircea Eliade mai publică în articolul lui apărut  în 1935 şi o glumă genială despre hoţia românească tradusă din franceză: cleptomania e atunci când un singur om fură , mania  când mai mulţi oameni fură, România  când un popor întreg fură.

Bruscă vorbire- Nichita Stănescu

Ce s-a întâmplat cu băieții aceia superbi
de la sfârșitul războiului?
Liceeni mergând din când în când la dame
și vorbind din când în când, franțuzește,
cu un bun accent european?

Mai scotea câte unul câte-o plachetă 
de versuri
pe cheltuială proprie, sau prin subscripție
și noi, elevii,
o citeam topiți de admirație, neînțelegând
neînțelesul...
Unde sunt acei adolescenți
îmbrăcați ca niște domni melancolici
pe care ochii noștri măriți îi încadrau
în rama pleoapelor ovale?

Unde ești domnule supraveghetor
din clasa a opta?
în ce nară de fată mai plutește mirosul acela 
de foarte tânăr bărbat proaspăt ras?

Doamne, ce zile curate, Doamne
ce respect putea să încapă
în vocile noastre de puțoi
cu glasu-n schimbare!

Ce s-a întâmplat cu băieții aceia superbi
de la sfârșitul războiului?
Unde ești domnule supraveghetor
din clasa a opta?
Halerib, Khaa
Halerib, Khiiii...
Heoro, loro, oro
nu-nțeleg, halerib, Khaa
nu-nțeleg, aero, loro, oro...

”Ai carte, ai parte”- iubesc românii cartea?

• M-a mirat și m-a bucurat mereu că într-un popor cu atâția analfabeți cuvintele ”ai carte , ai parte” au intrat adânc în mintea atâtor români. Părea judecat chiar și după felul în care era formulat încă un proverb venit direct din sufletul românesc, din inima înțelepciunii populare și care întreținea încrederea în cultură, în școală, în educație și lectură. Am auzit cuvintele repetate de atâtea ori la televizor și câteodată chiar și în piețe de oameni care ajunși la ”munca de jos” își justificau ratarea zâmbind amar  și spunând că nu le-a plăcut ”cartea”. Astăzi aflu  din ”O istorie sinceră a poporului român” că de fapt  cuvintele nu au nicio legătură cu dragostea de carte a românilor. Motivul care a născut proverbul nu are nicio legătură cu lectura și e mult mai ”pământesc”, la propriu: cartea era doar documentul, hârtia la mână primită de un om care își lua fericit ”partea” lui de pământ, undeva într-un sat românesc. Dacă informația nu e născută din scârba față de felul în care poporul român s-a schimbat în ultimii ani atunci s-ar putea vorbi despre ura de carte la români. Între pământ și carte românul  sărută  ca pe o ”ibovnică” pământul  la fel ca Ion din Rebreanu.
• 
  

Albert Einstein- Noaptea și frigul în vara anului 2017

La 17 ani Einstein a înțeles 2 lucruri pe care alții le înțeleg doar după 40 de ani. Într-o lecție de câteva minute predată profesorului de fizică din liceu Einstein i-a vorbit despre noapte și frig. Dacă aproape oricine poate să înțeleagă că noaptea nu vine dintr-un obiect ceresc nu oricine poate să ducă ideea până la capăt și să-și dea seama că și frigul apare doar atunci când căldura pleacă dintr-un corp încălzit. Cuvintele scrise de atâția scriitori în atâtea romane și poezii, "noaptea cade", par o dovadă de prostie după lecția elevului Albert Einstein.

Cuptor- George Bacovia

Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;
Pe catafalc, de căldură-n oraş, -
Încet, cadavrele se descompun.

Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,
Cu lutul de căldură asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.

Toarnă pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Şi-ncet, cadavrele se descompun...

Ai lua la tine Universul- Charles Baudelaire (1821-1867)

Ai lua la tine Universul

Între pereți de-ar încăpea

Și ce cumplite orgii noi

Ai inventa pe canapea

Ca să-ți omori plictisul

În jocul tău ciudat

Ai vrea mereu noi inimi

De stors și de mușcat

Din luxul din vitrine

Și-aprinse felinare

Îți pui în ochi lumina

În nopți de sărbătoare

Și în oglinzi înalte

Te-admiri și te rotești

Nu vezi că-n forme-n, linii

Ce a trecut iubești?

Mărești mereu păcatul

Aduni amanții-n turmă

Și nu te înspăimântă

Nici iadul de pe urmă

Aleasă de natură

A orgiei stăpâna

De tine poate-un geniu

Să-și murdărească mâna?

Noroi și glorie nu-s una

Gustul nimicului- Charles Baudelaire (1821-1867)

Suflet tot mai stins, în atâtea lupte

Te-a împins speranța cu pinteni de foc

Dormi, bătrâne cal, obosit și singur

Piciorul ți-l frânge astăzi orice loc

Suflet trist, învins, bătrân hoț de inimi

Dragostea îmi lasă gustul de cenușă

Nu mai simt un cântec din corzi sau din flaut

Plăcerile toate le alung din ușă

Și dispar în timp ca sub o ninsoare

Să mai fac un pas, n-are niciun rost

De pe culmi privesc pământul rotund

Fără să-mi găsesc un mic adăpost

Sub zăpezi mă pierd, nimic n-are rost

Vinul omului singur- Charles Baudelaire (1821-1867)

Femeia care doar în treacăt

Privirea ei ți-a aruncat

Ca raza lunii care-n lac

Cu nepăsare s-a scăldat

Moneda-n care mai sperai

La masa unde ai jucat

Primul sărut al Adelinei

Un cântec cum nu ai visat

Nimic nu te întrece, sticlă plină

Tu care-n inimi de poeți reverși

Speranță, tinerețe, viață

Dând oamenilor cei mai șterși

Averea cerșetorilor, mândria

Și schimbi ratații numai până-n zori

În zei și în  învingători

________________________Emil Cioran despre singurătate____

Singurătății îi prefer al treilea război mondial.

Căutătorul de comori- Johann Wolfgang von Goethe

Cu punga goală și inima bolnavă

Așa se scurg zilele mele lungi

E sărăcia o cumplită boală

Pe care poți cu greu să o alungi

Și ca să scap de orice suferință

În noapte ies comoara să-mi dezgrop

Cu propriul meu sânge scriu aici

Acestea pân-la ultimul lui strop

Caut comori săpând din loc în loc

Visând mereu un foc ce a ieșit

Dintr-un morman uitat de oase vechi

Dupa ce un descântec am rostit

Și-n felul pe care-l cunosc

Caut vechea comoară întruna

În timp ce-n noaptea  tot mai neagră

A început furtuna

Văd o lumină venind din depărtare

Apropiindu-se de mine ca o stea

De la distanța cea mai lungă

Când ceasul miezul nopții bătea

Lumina vine dintr-o cupă plină

Cu străluciri ca dintr-un cer senin

Ținută-n mâini de un copil frumos

Care zâmbind mi-o dă ca pe un vin

Văd ochii mari clipind iar părul des

Ca o coroană parcă se-mpletea

Răul nu are cum să fie

El nu-ți apare-n față-așa

”Să bei din cupa mea curajul

De a trăi mereu curat

Să uiți comorile pe care

Atâta-n vis le-ai dezgropat

Zile de muncă și in noapte

Lângă prieteni să petreci

În lungi săptămâni să îți fie 

Cuvântul comoara pe veci”

Cum răspundea Eminescu la întrebarea "ce faci?"

Seara târziu , după multe ore de muncă în redacția ziarului Timpul, la Eminescu veneau câțiva prieteni. La întrebarea "ce faci" el răspundea cu 2 versuri din Goethe:

Arm am Beutel, krank am Herzen
Schlepp ich meine langen  Tage


Sărac la pungă, bolnav de inimă
Îmi târăsc zilele lungi

Eminescu exmatriculat

Greva elevilor care l-au dat afară pe Eminescu atunci când a lucrat ca profesor (poate doar câteva zile) ar putea să spună multe despre  viața lui  cu românii. Profesor exmatriculat Eminescu ar fi putut să fie și director de ziar demis de angajați dacă ei ar fi putut să intre în grevă. Respins de peste tot, acuzat și că a furat cărți atunci când a fost bibliotecar, descris ca "amic incomod" , Eminescu devine "național" doar fiindcă românii de azi nu l-au avut în față, copiii românilor care ieri  nu vroiau să mai intre în clasă înnebuniți de diferența imensă dintre ei si el. Chiar dacă povestea vieții lui nu a fost si nu trebuie transformată într-una lacrimogenă, cum a fost Eminescu in afara poeziei sale mereu solemne si depresive, mereu arătându-l înșelător în oglinda ei? Rădea mult și ar fi putut să fie la fel ca marii actori, unul dintre oamenii  cu un temperament cu totul diferit de cel din scenă. Așa a fost descris, ca un om care râdea tot timpul, după ce Regina Romaniei l-a întâlnit într-o zi. A fost la fel ca Emil Cioran , "filozof pesimist și tânăr jovial" ? Un poet care și-a ales  singurătatea ca temă principală din simplul motiv că nu s-a nascut "acasă" și nu dintr-o modă literară? Oricum ar fi fost, Eminescu rămâne străinul care a învins România, ieri alungat astăzi primit în genunchi și ales unul dintre cei mai mari români. S-ar fi intors el astăzi în clasa  cu proștii care rânjeau undeva in ultima bancă, în clasa  cu lichele și hoți , în clasa în care doar vreo doi-trei elevi  stăteau tăcuți și pierduți în vacarmul satanic și românesc fără să-și bănuiască singurătatea care a urmat?