Nicolae Labiş a scris ca un şef de hoardă asiatică, o poezie dezlănţuită uneori, cu mult "sânge" şi cu ambiţia de a cuprinde lumea, o poezie a temelor mari ocolite mai mereu de sufletul mic şi provincial al poeziei româneşti. Ideea de luptă s-ar părea că l-a urmărit încă din copilărie atunci când publica prima poezie "Fii dârz şi luptă, Nicolae". Un poet justiţiar a fost Labiş, autor de poezie politică imitată de atâţia alţii de după el şi care a mai avut şi norocul sau nenorocul să trăiască în vremuri făcute pentru temperamentul lui "conflictual". Îl văd în fotografii şi înţeleg ce fel de om era: un tânăr "mic şi rău", un om cu care nu trebuie să glumeşti prea mult, un poet precoce care înţelegea şi ridicolul poeziei câteodată prea "luptătoare:"iertat să fie cel ce la mânie/mi-a împlântat cuţitul pân-la os/ dar neuitat şi neiertat să fie/ cel care-a râs de gându-mi bătăios". "Tropotul lung şi mereu al galopului meu" (versul lui care descrie cel mai bine o parte a operei sale) s-a încheiat la vârsta la care el începea să se maturizeze. Poezia melodioasă scrisă cu o mână nemaipomenit de exersată era înlocuită cu versul alb şi maturizarea părea că are loc şi în omul politic Labiş nu doar în scriitor. Asiatic cu vocaţie de lider, secretar UTC sau UTM al scriitorilor (dacă îmi aduc bine aminte), el era un om prea inteligent ca să poată să fie comunist până la capăt. "Labiş râde" erau cuvintele câte unui tovarăş mai în vârstă, raportate altuia cu o funcţie mai înaltă. Labiş râdea probabil în şedinţele de partid pline de discursuri ţinute în româna lemnoasă a activiştilor. "Lupta cu inerţia" ar fi putut să fie chiar lupta cu sistemul, un început al trezirii, o critică făcută mai pe ocolite comunismului, care mai târziu s-ar fi transformat în altceva, poate chiar într-o dizidenţă violentă aşa cum literatura română n-a mai avut niciodată.
