-NARCOSINGURĂTATE- VITRINE ȘI PIETRE
NARCOSINGURĂTATE-VITRINE ŞI PIETRE-2015-POEZIE 2011, 2012, 2015- EDITURA BRUMAR
Dupa Biblie, cartea cea mai vanduta a fost "Pe frontul de vest nimic nou". Dupa ce am citit-o in anii 90 imi aduceam aminte doar scena in care cativa fluturi apar de undeva de nicaieri intr-o dimineata in fata transeelor in care soldatii mor printre sobolani si cateva cuvinte ale autorului de pe ultima coperta. "Sper ca oamenii vor gasi drumul spre oameni", spunea Erich Maria Remarque si mesajul lui pacifist, venit de la un neamt, nu m-a mirat atunci. Astazi fiindca toata lumea vorbeste despre razboaie o recitesc in germana si cartea pare geniala desi pentru unii ar putea sa fie doar un roman "de metrou", o carte fara "necomercialul" pe care il cauta alti cititori. E cartea rara in care fiecare fraza are geniu, un roman cu destula poezie si cu intamplari povestite cu un umor nebun pe care nu l-ai banui la un neamt. Cartea arsa la ordinul lui Hitler darama destule clisee aparute mai ales din necunoasterea si izolarea in care romanii au trait in comunism: raceala, seriozitatea, ferocitatea si lipsa de umor nemteasca. Poate ca Emil Cioran avea dreptate: daca in Franta toata lumea are talent, Germania are cativa scriitori geniali .
Dupa Eminescu si Nichita Stanescu, Bacovia a fost al treilea mare slav al literaturii romane ajuns si el la fel ca Eminescu intr-un Bucuresti balcanic in care a trait destul de mult si in care a avut poate spitale de psihiatrie mai bune decat in Bacau. "Ftizia", boala simbolistilor, l-a chinuit mai putin decat nebunia. A avut totusi norocul sa scrie in timpuri parca facute pentru un om sensibil ca el cand poezia romantica scrisa cu urlete si lovituri de tobe era inlocuita cu muzica discreta a viorilor si pianelor, de parfumuri si deliruri, de versuri delicate scrise cu eleganta frantuzeasca. Poetul barbar, luptătorul "dezrădăcinat” din lumea satului era înlocuit de poetul orașului . Simbolist intârziat la fel cum Eminescu a fost un romantic întârziat, Bacovia și-a murmurat sincer poezia singurătății ieșind în evidență în corul simboliștilor născuți pentru alte vremuri poetice si nu pentru modele aduse din Paris până aici in mahalaua românească.
Agatha Grigorescu a fost femeia puternică din spatele oricărui poet mare. Scriind despre Bacovia scrie destul de mult si despre ea încercând să te convingă cât de multe eforturi a facut pentru ca poetul să aibă timp și bani pentru scris. De fapt bătăliile de neocolit din lumea scriitorilor le-a dat ea în numele lui Bacovia. Războindu-se cu editorii lumii capitaliste care refuzau publicarea unui poet socialist, Agatha Grigorescu incearcă și să prezinte viața poetului ca pe o luptă cu "exploatatorii", cu moșierii care conduceau atunci cele mai mari edituri din Bucuresti. Cartea aparută ân anii cei mai negri ai luptei de clasă nu avea cum să arate altfel. Am aflat destul de multe amănunte amuzante despre Bacovia și nimic care să schimbe cu ceva imaginea cunoscută a poetului. M-a făcut să zâmbesc felul în care Bacovia a fugit înapoi acasă în seara in care trebuia sa primească un premiu literar. Soția și toată lumea literară a Bucurestiului l-au așteptat 2 ore după care mai târziu acasă Agatha află de la poet că plecase fiindcă "era prea multă lume acolo". Și pseudonimul literar pare o alegere ciudată pentru un om care nu avea nimic din aerul unui alcoolic care sparge urlând pahare prin cârciumi de cartier. Vinul era folosit și ca somnifer de un om care a suferit de insomnie toată viața. După o beție cu prietenii ajuns târziu acasă, Bacovia avea dimineața cu soția un scurt dialog caragialian scos parcă din "Conu Leonida față cu reacțiunea" : "Ai văzut, draga mea, cât de bine înlocuiește vinul medicamentele mele?" Agatha îi răspundea calmă, cu un ușor reproș în voce: "De asta bei tu, dragul meu?"
Mă uit din când în când câteva secunde la seriale turceşti şi mi se pare că văd români care vorbesc în limba turcă. E ciudat că recunosc nu doar multe feţe nemaipomenit de familiare cu priviri reci şi crunte ca ale golanilor români ci şi câteva femei frumoase cu păr negru, ten alb şi ochi inteligenţi ca ai intelectualelor românce. Uitându-te la seriale turceşti verifici teoria "cumană" şi simţi că nu mai e nevoie de niciun test ADN care să te ajute să stabileşti originea măcar a unei părţi a poporului român. Ş-ul scrâşnit din finalul înjurăturilor româneşti pare să vină direct din Mama Turcia.
Îmi vine în minte piesa "Răceala" a lui Marin Sorescu în care un sultan era interesat de poezie şi le cerea supuşilor să-i spună ce cred despre fiecare nouă poezie pe care o scrisese. Doar astăzi îi înţeleg ironia subtilă şi îmi aduc aminte şi ce spunea Cioran că a lăsat în urmă Imperiul Otoman: pustiu şi întuneric.
Nu trebuie să scrii cărţi ca să fii un scriitor aşa că pare o prostie motivul pentru care unii cred că Bob Dylan nu ar fi trebuit să primească premiul Nobel. A fost el un scriitor mai bun decât ceilalţi scriitori nominalizaţi? "Blowing in the wind" e o poezie genială nu doar un text pe care orice muzician ar fi putut să-l scrie şi-atunci înseamnă că Dylan a fost un adevărat poet. Din păcate au rămas cunoscute doar versurile lui scrise în anii 60 şi nimeni n-ar putea să spună foarte uşor , în România şi nu numai, cum arată întreaga operă literară a lui Bob Dylan. Rămâne poate singurul scriitor milionar care primeşte încă un milion de dolari, dacă asta este suma pe care Academia Suedeză o "virează" în contul scriitorului premiat. Pentru cântecele lui anti-războinice din anii 60 Bob Dylan ar fi meritat şi o nominalizare la Premiul Nobel pentru pace.
Cioran spunea că e un "poet celt", Labiş părea un asiatic născut în Moldova, Arghezi avea o mamă unguroaică. Ei şi alţii ca ei aproape "străini cu acte în regulă" născuţi în România au devenit cei mai mari scriitori români. Aici într-un popor care pare pentru totdeauna corigent la limba română. De la ambasadori şi până la fotbalişti, străinii predau o lecţie de limbă română românilor. Dacă primul text scris în limba română (Scrisoarea lui Neacşu 1521) a apărut cu o întârziere de aproape un mileniu faţă de alte limbi şi dacă atâtea mesaje postate de români conţin şi astăzi incredibile greşeli de scriere s-ar putea ca sângele străin al atâtor scriitori români să-i fi ajutat nu doar să scrie ci şi să scrie foarte frumos. Urechea muzicală a străinilor a avut o singură problemă : uneori au scris atât de bine încât au devenit intraductibili şi nu din vina lor. Cei mai cunoscuţi străini ai literaturii române au fost:
Eminescu-un străbunic rus
Nichita Stănescu-o mamă rusoaică
I.L. şi Mateiu Caragiale-greci
Alecsandri-grec
La fel ca în poezie şi în proză cel mai bun autor român a fost un străin, grecul Mateiu Caragiale al cărui roman a câştigat un sondaj făcut printre scriitorii români şi fiindcă ar putea fi povestea oricărui intelectual român rătăcit în "groapa" Micului Paris, capitală cu nume albanez.
"Craii de Curtea Veche" şi "Groapa" anilor 50 seamănă întâmplător destul de mult: Bucureştiul văzut din centru spre periferie şi invers în care două "clanuri" de intelectuali şi hoţi apar şi dispar înecate în gunoaie, miros de grătare şi cântece de lăutari. Mateiu Caragiale scriitor marginalizat de găştile literare ale vremii lui(şi probabil şi automarginalizat din orgoliu şi neputinţa de a se integra într-un loc străin pentru el) şi-a scris cartea mai ales din nevoia de răzbunare sperând poate că viitorul o să-i dea dreptate. Mai mult poet şi mai puţin umorist decât bătrânul alungat şi el în străinătate, Mateiu e în roman rând pe rând fiecare personaj al grupului de prieteni dacă Gore Pirgu e doar un intrus adus în roman doar ca să poată fi descrisă mai bine licheaua de Bucureşti, ticălosul balcanic cu sânge amestecat, românesc şi ţigănesc. Poate doar aici seamănă Mateiu cu tatăl lui, Gore Pirgu fiind un Mitică descris cu mai puţin umor şi cu mai multă scârbă, o "chintesenţă de mizerii" văzută ca în satira violentă de la Eminescu. În rest Mateiu Caragiale vorbeşte cu vocea fiecărui crai: Povestitorul, Pantazi şi Paşadia. La fel ca ultimul şi el ar fi putut să-şi ardă opera ca să nu-i lase nimic viitorului.
A fost şi un autor care pe nedrept nu a intrat într-o listă a scriitorilor cu un destin tragic. A murit la 40 de ani visându-şi cu mult orgoliu, toată viaţa, originea nobilă pe care nu prea o avea, demisionând de peste tot şi trăind la fel ca alţi câţiva scriitori români într-un loc ostil, reuşind totuşi să scrie poate singurul roman românesc memorat ca o poezie.
Cele mai frumoase cuvinte despre Labiş le-a scris probabil Alexandru Muşina într-un album memorial apărut în anii 80. El a observat că în franceză "Moartea căprioarei" s-ar traduce "La mort de la biche" . Alexandru Muşina a scris în 2009 cea mai frumoasă carte de poezie, cel puţin pentru mine, apărută după Revoluţie, "Regele dimineţii". A fost cartea unui om singur rătăcit în iadul românesc, aproape un bilet de adio mai puţin obişnuit scris cu câţiva ani înaintea morţii.
"Era un tânăr scund cu trăsături mongoloide" aşa a fost descris Nicolae Labiş, văzut de un scriitor în anii '50 în holul facultăţii de litere din Bucureşti. Labiş a fost unul dintre marii străini ai poeziei româneşti după Eminescu şi Nichita Stănescu, un scriitor născut într-un loc în care asiaticii au venit cu mult timp în urmă. Poezia lui bătăioasă într-un fel neromânesc îţi sare imediat în ochi,citită şi recitită în marea de poezie românească moale sau plină de ironii de pamfletar. "Eu sunt din altă lume decât voi" pare un vers pe care nici măcar Labiş nu l-a înţeles atunci când l-a scris.
Nicolae Labiş a scris ca un şef de hoardă asiatică, o poezie dezlănţuită uneori, cu mult "sânge" şi cu ambiţia de a cuprinde lumea, o poezie a temelor mari ocolite mai mereu de sufletul mic şi provincial al poeziei româneşti. Ideea de luptă s-ar părea că l-a urmărit încă din copilărie atunci când publica prima poezie "Fii dârz şi luptă, Nicolae". Un poet justiţiar a fost Labiş, autor de poezie politică imitată de atâţia alţii de după el şi care a mai avut şi norocul sau nenorocul să trăiască în vremuri făcute pentru temperamentul lui "conflictual". Îl văd în fotografii şi înţeleg ce fel de om era: un tânăr "mic şi rău", un om cu care nu trebuie să glumeşti prea mult, un poet precoce care înţelegea şi ridicolul poeziei câteodată prea "luptătoare:"iertat să fie cel ce la mânie/mi-a împlântat cuţitul pân-la os/ dar neuitat şi neiertat să fie/ cel care-a râs de gându-mi bătăios". "Tropotul lung şi mereu al galopului meu" (versul lui care descrie cel mai bine o parte a operei sale) s-a încheiat la vârsta la care el începea să se maturizeze. Poezia melodioasă scrisă cu o mână nemaipomenit de exersată era înlocuită cu versul alb şi maturizarea părea că are loc şi în omul politic Labiş nu doar în scriitor. Asiatic cu vocaţie de lider, secretar UTC sau UTM al scriitorilor (dacă îmi aduc bine aminte), el era un om prea inteligent ca să poată să fie comunist până la capăt. "Labiş râde" erau cuvintele câte unui tovarăş mai în vârstă, raportate altuia cu o funcţie mai înaltă. Labiş râdea probabil în şedinţele de partid pline de discursuri ţinute în româna lemnoasă a activiştilor. "Lupta cu inerţia" ar fi putut să fie chiar lupta cu sistemul, un început al trezirii, o critică făcută mai pe ocolite comunismului, care mai târziu s-ar fi transformat în altceva, poate chiar într-o dizidenţă violentă aşa cum literatura română n-a mai avut niciodată.
La aproape un secol după "Schimbarea la faţă a României" poporul român are o altă faţă, numai că ea nu arată aşa cum o visa Emil Cioran. Din rău în mai rău, din jos în mai jos aşa a avut loc schimbarea în România. "Saltul istoric" despre care scria Cioran s-a făcut ca al unui sinucigaş care sare în cap de la etajul 10 deşi etajul 10 e unul aflat la o înalţime prea mare.
Din tot portretul psihologic făcut de Cioran românului e ciudată lipsa unui singur mare defect: răutatea. Popor cu o istorie mică şi o cultură şi mai mică, popor de ţărani ţinând mereu capul în jos, oameni care evită din prea multă teamă conflictele, toate au fost observate în afara sufletului rău şi acru al românului de mai peste tot. Toate erau spuse, scrise şi gândite mai înainte de atâţia alţii numai că Emil Cioran le spune în româna lui elegantă, româna unuia dintre puţinii scriitori români cu o nemaipomenită ureche muzicală.
Cartea are prea multe pagini fără nicio legătură cu titlul ei, capitole întregi despre istoria, cultura şi devenirea altor popoare în care te surprinde cantitatea enormă de informaţie pe care Cioran o adunase până la 24 de ani. Părea sincer obsedat şi asta face diferenţa dintre el şi alţii de dinainte şi după cartea lui, de regretul imens, pus foarte apăsat în pagină, de a se fi născut într-o cultură mică. La fel ca Eminescu, Emil Cioran avea şi el setea de "mărire", de lucruri enorme şi spuse cu toată disperarea.Nebunia de tinereţe a lui Emil Cioran a dispărut ca să lase mai târziu loc unei inteligenţe rare şi unei nevoi de a scrie doar fraze geniale, câteodată prea căutate şi prea dese ca să pară venite din mintea unui nebun cu adevărat genial.
Cristian Popescu a fost un Nichita Stănescu al anilor 90. Fără sânge rusesc, nebunia lui i-a dictat o poezie din altă lume care părea să-l ducă spre premiul Nobel. Poet genial într-un fel "mic" şi românesc, Cristian Popescu ar trebui mereu comentat împreună cu Nichita Stănescu. Poet al unei cuprinderi înguste a lumii, poet al unui singur oraş, Bucureşti şi al unui singur tramvai, tramvaiul 26, Cristian Popescu a fost, în afara poeziei, tot ce poate să fie mai diferit de Nichita Stănescu: nu a avut o armată de prieteni şi nici nu a dat multe interviuri. Poezia lor, nepolitică şi neangajată în niciun fel are în comun spatele întors lumii în rest diferenţa e dată de moda poeziei biografiste a anilor 80-90.
"Cuvânt înainte" a apărut în 1988 şi a fost cartea unui om obosit, aproape terminat la numai 28 de ani şi care deja îşi visa felul în care voia să fie îngropat, adică de copiii care se joacă în Cişmigiu cu lopăţele în nisip. Cartea are şi o voce uşor de recunoscut nu doar poezii extraordinare. Vocea e aproape mereu uşor glumeaţă, "populară" blândă şi umilă, vocea unui Mitică bucureştean resemnat şi care pare în stare, fără să lase impresia că e fals şi să renunţe la umor şi ironie în poezia despre moartea tatălui, în versuri care îţi arată că poezia despre părinţi poate să fie şi altfel decât lacrimogenă sau făcută pentru cântece folk. Tramvaiul 26 care apare foarte des în volum pare adus acolo de nevoia de a călători a unui om retras mai mereu între pereţii lui şi care nu suporta mai mult de 4-5 feţe văzute în fiecare zi.
Cristian Popescu era în drum spre Nobel sau măcar spre o nominalizare la el în anii 90, într-un Bucureşti cenuşiu şi ostil din care mulţi au plecat atunci când trebuia. El a fost îngropat de lopata unui gropar adevărat, undeva la marginea oraşului, în Ghencea şi rămâne la marginea literaturii ca un scriitor cunoscut doar în lumea ei mică. "Recuperatorii" de mari scriitori ar trebui să-l aducă în lumina reflectoarelor deşi poezia lui nu a avut nici timpul (după numai două cărţi) şi nici intenţia de a avea un public prea numeros.
Olanda a inventat fotbalul total în care orice fotbalist poate lua oricând locul altuia indiferent de postul pe care joacă, fundaş, mijlocaş sau atacant. România a inventat anti-fotbalul total în care orice jucător poate fi oricând al unsprezecelea fundaş al echipei naţionale.
În anii 60-70 cineva a înţeles că jucătorii români, lipsiţi de calităţile fizice ale altora, au prea puţine şanse de calificare la un campionat european sau mondial jucând "normal" adică în aşa fel încât să nu refuze tot ce poate să fie frumos în fotbal. Temporizarea înseamnă refuzul de a juca fotbal, înseamnă să înaintezi ca la rugby, pasând în spate şi câteodată chiar pasând la portar. Atunci au început să apară rezultatele în fotbalul românesc şi problemele echipelor mari văzute nevoite să muncească mult mai mult într-un meci în care România îşi închidea poarta cu o mie de lacăte.
Jucăm şi astăzi un fotbal prea defensiv, suntem cea mai lentă echipă calificată la turnee finale şi la fel ca în box ar trebui să fim scoşi din teren pentru non-combat. Dincolo de statisticile de după meciuri şi de limba română ridicolă şi cretină a "analiştilor" care îţi spun că "posesia" a fost "superioară" şi că pe faza ofensivă ne-am creat spaţii enorme, rămâne un singur lucru sigur: România e echipa de bursuci a Europei, o ruşine pentru fotbal şi poate că ar trebui să naturalizeze şi ea câtiva albanezi din divizia lor B până când Feroe nu ne va surclasa chiar aici la Bucureşti.
A smuls-o cum vulturul
delfinul
cum delfinul, pisica de mare,
cum pisica de mare, plevuşca,
şi aceasta, viermii,
şi ei, carnea mortului
şi el, viaţa de apoi
"Mai bine cerşetor la Paris decât rege la Bucureşti"
La Nichita Stănescu originală a fost mai întâi familia. Pentru poezia română el înseamnă o palmă şi un cadou amândouă ruseşti. O palmă fiindcă îţi arată cum poţi să scrii cu geniu rusesc şi un cadou fiindcă după atâtea tancuri venite din est într-o zi şi poezia a venit de la Răsărit. Partea rusească a familiei lui era anticomunistă, bunicul viitorului poet fusese un adversar politic al bolşevicilor nevoit să fugă în România după ce Lenin ajunsese la putere.
Nu ai cum să întreci, cu o minte românească, poezia scrisă de Nichita Stănescu, poezie venită dintr-o naivitate imensă, sinceră sau mimată, dintr-o "copilărire" enormă care a născut versuri dintr-o altă lume, mai geniale decât ale oricărui poet român dacă "genial" ar avea grade de comparaţie. Chiar şi repetarea primului an de şcoală când Nichita nu era în stare să priceapă sensul unor cuvinte poate să însemne că la 7-8 ani sufletul lui străin nu era pregătit să ia în stăpânire limba română.
După 2 cărţi frumoase semănând cu ale celor mai buni poeţi ai momentului şi care nu anunţau marele poet de mai târziu, Nichita începe să scrie "din altă parte" cărţi cu destule poezii proaste însă şi cu o mulţime de poezii nemaipomenite care brusc nu mai semănau cu ale altui poet contemporan . Alcoolul consumat în cantităţi tot mai mari a găsit un loc pe care să-l ajute în creaţie, în scris, altfel lumea poeziei plină cu alcoolici ar fi născut atâţia poeţi pentru Nobel. Poezia lui "metalingvistică" e doar poezia străinului ajuns întâmplător să scrie în altă limbă.În anii '30 Cioran spera că viitorul ne va vindeca de un "complex rusesc". Nichita Stănescu în loc să te vindece te complexează şi mai tare.
Eminescu spunea că hoţii care ar fi trecut Dunărea ca să jefuiască ar fi format în sudul României un alt popor. Ajuns ca dintr-o altă lume din Iaşi la Bucureşti, Eminescu un scriitor cu o cuprindere imensă a lumii mărea, exagera, simţea totul la dimensiuni uriaşe. Atâta cât este ea lumea infractorilor sudului pare mai adevărată în "Groapa" decât în multe alte romane de acelaşi fel.
Romanul apărut în anii '50 pare scris din nevoia de acţiune. Hoţii sunt priviţi cu multă căldură şi înţelegere şi asta i s-a reproşat mereu romanului. E o lume mică descrisă aici, o lume cu porniri mici spre ferocitate, violenţă, infracţiuni şi crime, un mic neastâmpăr nomad într-un spaţiu restrâns, între un cartier şi alt cartier care tocmai se construieşte, între gunoaie şi tarabe şi noaptea care cade mereu peste tristeţea şi nevoia de a-şi trăi viaţa a omului de la periferie. Bozoncea este singurul "om mare", un personaj a cărui umbră imensă se ridică peste hoţii cu mult umor şi câteodată plini de remuşcări pentru victimele lor.
Unele cuvinte din limbajul hoţilor s-au păstrat până azi: "para-ndărăt" era spus în timpul unui joc de barbut sau poker. Tehnica introducerii descrierilor poetice(copacii, frunzele şi toată natura cartierului) după dialoguri lungi creează monotonie.Romanul trebuie neapărat recitit fiindcă te ajută să înţelegi "sudiştii" şi pentru scena superbă literar şi plină de forţă în care câţiva ţigani lăutari sunt mâncaţi de lupi iarna într-o pădure.
